Întâia metaforă este titlul volumului de aproape 500 de pagini (Academia Română, Institutul „Bucovina” Rădăuţi, Ed. Septentrion, 2012, Cuvânt înainte: Grigore Ilisei, Biobibliografie: Vasile I. Schipor), avându-l ca truditor pe Constantin Hrehor, preot bogat în talanţi şi binechivernisitor al acestora, iar a doua metaforă îl numeşte pe fostul ierarh Gherasim Putneanul, sintagma plină de reverenţă aparţinând aceluiaşi părinte de la Grăniceşti care semnează şi o inspirată prefaţă intitulată Înţeleptul cu barbă de nufăr. Şi, cum textul respectiv e o superbă corolă, ne grăbim să ilustrăm ideea măcar cu o… petală: Drumurile smeritului străjer de candelă, vieţuind într-o perpetuă intimitate mistică-hristică, zăbava pe bucoavne, taifasul înţelept, olăritul sufletelor, isprăvile sale în regimentul de elită al Măriei Sale Principele de la Putna, toate acestea, şi încă atâtea altele neştiute, au făcut din Gherasim Cucoşel Putneanul o figură unică printre ierarhii creştinătăţii româneşti, un cruciat al simplităţii, un nume care va sta printre primele în Calendarul buneicuviinţe dintotdeauna. Cuvintele acestea îţi taie răsuflarea şi te fac să constaţi că autorul lor e un maestru al portretizării, având ştiinţa de a surprinde esenţialul şi a-l comunica în chipul cel mai poetic.
Primul capitol – „Autoportret” – reia o serie de fragmente semnificative din cărţile anterioare de convorbiri („Mierea din drumul pelinului”, „Iarba din roata amurgului” şi „Tămâie şi exil”), unde se urmăreşte drumul devenirii viitorului vlădică, nevoit doar la trei ani să părăsească Râşca natală, tatăl murind în urma prăvălirii unui copac din pădure peste el, şi să plece în Ciumuleştii mamei pe care a văzut-o adeseori înghiţindu-şi necazul şi ştergându-şi lacrimile, dar care şi-a trăit văduvia cu o demnitate mai rar întâlnită. E undeva în această parte o mărturisire de luat în seamă ce ar trebui să pună pe gânduri generaţia tânără: După mama, şcoala a fost pentru mine singura nădejde în viaţă că voi reuşi, cu toate neajunsurile de care n-am dus lipsă.
Tânăr monah, elev la Seminarul de la Neamţ, profesor la aceeaşi şcoală de elită, stareţ al Mănăstirii Putna, Gherasim Cucoşel a fost un vrednic ostaş al lui Hristos (dorul meu este după Dumnezeu), învăţat şi smerit, iubirea de semeni având pentru el cea mai profundă semnificaţie. Om al lui Dumnezeu, şi-a dus ascultarea de ierarh precum vlădicii de odinioară, fiind un adevărat păstor, rugându-se pentru turmă şi povăţuind cu vreme şi fără de vreme, convins că orice lucru făcut fără ajutorul lui Dumnezeu nu are viaţă. A avut un model pământesc în persoana Patriarhului Justin, Semănătorul cel Bun şi Neînfricat, despre care notează cu nereţinută admiraţie în „Jurnal”: A fost ca un părinte care îşi iubea copiii dar nu-i sărută decât în somn, amprenta unei nobleţe sufleteşti, dispărută aproape cu desăvârşire. Notaţiile sale dau adeverire despre un călugăr însetat de Hristos şi pătruns de gândul morţii, în ideea de a se debarasa până şi de lucrurile strict necesare, considerate piedică în calea mântuirii. Uneori se plânge că îi lipseşte liniştea după care tânjeşte cu adevărat: Sunt în ascultarea aceasta de arhiereu şi nu pot să mă furişez uşor undeva ca să-mi plâng păcatele. O, Doamne, ajută mie! Pe de altă parte, cunoscându-şi responsabilităţile, e tulburat atunci când observă că se încalcă rânduielile bisericeşti şi se sileşte să le îndrepte, meditează cu maximă seriozitate asupra păcatelor preoţilor de mir, unul din cele mai grave părându-i-se divorţul şi recăsătoria, interzisă de canoane.
Mereu la datorie faţă de sine şi de toţi ceilalţi, PS Gherasim, pe atunci Hunedoreanul, este convins că Dumnezeu l-a copleşit cu darurile Sale, iar el, nevrednicul, nu-I răspunde cum s-ar cuveni, cerând în continuare mila Cerului: O, Doamne, sporeşte râvna ca să-mi câştig pacea sufletească şi să împac şi pe alţii. Dă-mi putere ca să mă rog şi să înţeleg tainele şi mai ales chemarea ce mi-ai făcut-o din copilărie! Dă-mi linişte sufletească, ca pe toţi să-i iubesc şi mai ales pe cei potrivnici!
Vrerea Domnului şi iubirea l-au adus ca episcop aproape de locurile natale. A plecat în lume de sub streşina mănăstirii voievodale Râşca şi a revenit pe pământ moldav la ctitoria lui Bogdan Întemeietorul din Rădăuţi, episcopie încă din secolul al XV-lea, convins că a binecuvântat Dumnezeu acest pământ sfânt cu roade bogate, pentru că poporul a cerut binecuvântare de la El să înmulţească roadele sale, ca odinioară pâinile în pustie. Aici şi-a desăvârşit slujirea, aici a luptat lupta cea dreaptă, încredinţat că Diavolul, dacă nu poate să ducă război cu Dumnezeu, îşi aruncă toată otrava asupra omului, imaginându-şi în ignoranţa-i monumentală că în felul acesta Îl înfrânge pe Creatorul lumii şi tot aici a ctitorit minunea de la Cămârzani, unde şoimul ortodoxiei noastre nordice (C. Hrehor) s-a tras la odihna de-o clipă, pentru că, după zicerea aceluiaşi inspirat părinte, mormântul pentru el a fost doar o haltă (…), o pânză de păianjen de pe care a fugit surăzând ca un prunc în Împărăţie.
Şi-a cerut boală şi a răbdat-o cu vrednicie, cu nădejdea iertării şi a zborului către sălaşurile drepţilor şi n-a fost deloc o întâmplare că, întorcându-se bolnav de la Cluj, la intrarea după miezul nopţii în Rădăuţi, oraşul, până ce maşina a ajuns în incinta Mănăstirii Bogdana, a rămas în beznă, semn că lumina duhovnicească a Rădăuţilor şi ocrotirea ce venea prin rugăciunile Prea Sfinţitului în curând se vor stinge (Mărturii din obştea Sfintei Mănăstiri Cămârzani). Nu, nu s-a stins, căci a plecat un pumn de ţărână (Dumitru Teodorescu), însă ierarhul înălţat în trei scaune, în toate cele trei provincii româneşti, fântână de cuptor şi pâine (C. Hrehor) a rămas să vegheze. Poate de aceea e atât de greu să i se găsească un urmaş. El a ştiut că a fi stareţ ori episcop înseamnă o povară şi o uriaşă răspundere, ambele ascultări fiind spre neodihnă şi jertfă de sine. Cu toate că a cunoscut multe personalităţi ale culturii noastre şi n-a pregetat să-şi impună punctul de vedere în 1966 în faţa conducătorului statului din acea vreme, Gherasim Cucoşel a rămas străin de sentimentul mândriei, ucigătorul de suflete. A fost de o sinceritate cuceritoare, iar binecuvântarea ori îmbrăţişarea lui păreau ale unui arhanghel. A avut şi o mare mâhnire exprimată în „Mierea din drumul pelinului”, aceea că după 1989 se ridică schituri şi mănăstiri noi, dar, din păcate, dispar duhovnicii vechi, modelele, marii ziditori de suflete. Evocarea tragediei, a dezastrului provocat în monahismul românesc prin aplicarea decretului 410/1959 (mai devastator decât un război) în „Tămâie şi exil”, a dus şi la o rezistenţă, călită în vreme şi în condiţii extrem de vitrege, prin care s-au plămădit caractere puternice, stâlpii de susţinere ai ortodoxiei româneşti.
Credem că unul din ei a fost monahul, stareţul şi episcopul Gherasim Cucoşel Putneanul, căci îşi aduc aminte cei care l-au cunoscut că avea o răbdare călugărească (…) ieşită din tipar, iar demnităţile, rangurile privilegiile le-a privit cu ochi obişnuiţi, fără semeţie, orgolii, îndepărtare de semeni (Arhim. Timotei Aioanei), a fost un om al rugăciunii şi al bucuriei, iubitor şi împlinitor al rânduielilor bisericeşti, iertător şi făcător de pace (Stavr. Mihaela Cozmei şi soborul m. Suceviţa), Prea Sfinţitul iradiind bunătate, blândeţe, îngăduinţă, modestie (Pr. Vespasian Tomaziu), nobil şi jertfitor (Pr. Mircia Irina), un model irepetabil (Pr. Cătălin Zaharia), un ierarh cu inima cât clopotele de la Putna (Prof. Luca Bejinariu).
În sfârşit, credem că merită menţionată şi o stranie întâmplare din ziua înmormântării episcopului. Un prieten, venit de la Bucureşti să-l conducă pe ultimul drum, filmând cu o cameră profesională, a observat la un moment dat că pe tabloul de la căpătâiul defunctului apar pete. Contrariat, îl întreabă pe însoţitorul său dacă observă faptul. Acesta, privind ecranul camerei, confirmă fenomenul: Se văd pete pe faţă, ca şi cum i s-a mâncat carnea. Caseta a fost studiată cu minuţiozitate de specialiştii din mai multe studiouri de televiziune, concluzia fiind una singură: Totul este cât se poate de clar şi în acelaşi timp incredibil. După câteva luni de cercetări, discuţii cu înalţi prelaţi, scriitorul norocos sau ghinionist a reuşit să dezlege (poate, spune el) misterul. Episcopul Cucoşel îi trimisese un mesaj. Doar lui. Atât. Ceva îl supărase înainte de moarte. Analizând filmarea, cadru cu cadru, s-a descoperit un „cineva”, pentru o fracţiune de secundă. Acel „cineva” îl mâhnise mult pe Episcop până în ultima clipă a vieţii, iar răposatul dorise să i-l arate prietenului său. Ceea ce a şi făcut (Taras Horochiceanu, Taifasuri, nr. 40(85)/2006, p.22).
Mai degrabă e o minune şi, ca orice miracol, ar trebui să ne pună pe gânduri. Vlădica a cunoscut şi gustul amar al supărării, căci deschiderea sa către semeni de o uluitoare şi necontrafăcută sinceritate, exprimând dragoste nefăţarnică, atitudinea sa de frăţietate către tot omul, lucrarea sa continuă dezinteresat-ziditoare, ridicând biserici în inimile creştinilor n-a fost apreciată în unanimitate. Trăind în Hristos, ierarhul s-a mâhnit, dar n-a răspuns, ci a iertat. Şi a dat un semn după moarte. Poate că n-a fost singurul… Chiar această carte, adusă la lumină prin strădania părintelui C. Hrehor, cu multe nume exprimând aceeaşi reverenţă pentru şoimul ortodoxiei noastre nordice, poate fi considerată o altă minune, o clară mărturie că truditorul poet are încă o dată dreptate: Bunicul Bucovinei e în lucrare şi dincolo de „marea trecere”. | Ioan ŢICALO
