sursă foto: InMemoriamCezarIvanescu.blogspot.com
Între fluierul păstorului căruia i s-au rătăcit 99 de oi din cele 100 încredinţate şi psaltirionul psalmodiind psalmi tragici Ierusalimului primejduit de limbi strâmbe, nu şi-a putut duce steaua; ştiindu-i caratele, a dus-o sus, dincolo de văzute, în grădina nevăzutelor, în locul de unde i s-a dat.
Născut pentru tristeţi şi revoltă de heruv, lui Cezar Ivănescu i s-au aruncat 3 zaruri înainte – predestinându-l înger, imperator sau poet. Cerul îngerului s-a topit în porfira împăratului şi, alesul, a devenit poet. Şi, de-atunci, crucea a nceput rod să aducă înăuntru-i, pentru că nu-i taină să se înfăţişeze sieşi şi lumii decât prin fereastra Crucii.
El trebuia să fie umilit, blestemat, scos pe sprânceana cetăţii, hăituit prin agora lacomilor, impostorilor, vânduţilor pe arginţi şi-n faţa lui să fie înfipte pietre, ca-n uşa staolului cuţitele copiilor între două fulgere şi două ceaune cu lacrimi campestre.
Trebuia huiduit, hulit, înălţat pe purpura eşafodului, căci, scris este: ,,Între ai săi a venit şi ai lui nu l-au primit.” Şi pentru că pietrele lor vulgare, despicate de potcoavele cailor furaţi, în faţa lui înfipte, pietre scumpe s-au făcut la apus de soare.
Scăpat din cămaşa de forţă a metaforei, cercuri fugeau în urmă-I pe uliţe, roţi scrâşnitoare. ,,Nebunul, veniţi şi vedeţi Nebunul”, strigau cei care l-au încoronat în capătul săptămânii, cu pâine aruncând în marea sub care concentric e circul.
Dar el trecea mai departe. ,,Îmi pot schimba stilul de luptă /dar nu pot în nici un fel să-mi schimb Destinul”, scria pe nisip, şi Baadul ştergea totul din urmă şi rechinii îi muşcau pergamentul de nisip asfixiaţi de malarie, ucişi de idolatria primară.
Era în prea mult rod – un Pom de Crăciun împodobit cu lămpi pline de plâns în mijlocul Pământului mutat peste gard de robii noştri, de roabele care, de-odată cu lutul, dincolo, au îngropat sub tumuli şi aurul nostru, şi oasele, şi făgăduinţa.
A stat curmeziş vulpilor cum neclintită, înaintea bizonilor, Altamira; nu l-a cruţat pe Irod, cu psalmi negri a stropit cizma de fier adâncită în carnea planetei, a urât desfrâul, epoleţii, heraldica perversă, ciuma.
Râzând şi-a înmulţit vrăjmaşii şi, pentru că în capătul şirului a ajuns primul, ereticii au început să-i cântărească ocultă cununa. ,,A săvârşit blasfemie” strigau, ,,noi am auzit, astfel se ruga”: ,,Cred într-Unul Eminescu, văzătorul tuturor celor văzute şi al tuturor nevăzutelor”. Da, la această Coloană a lucrat el, între agonie şi extază, ca Michelangelo!
Cezar peste Baad, el demult nu mai era o făptură pământească, cetăţean al comunei primitive postmoderne; pe faţa lui un zeu răzbunător grăia, dar râdea în el un copil abia alungat din Edenul mamei tinere.
Era un puhoi pre coama căruia vin schimonosite catapetesme, tărgi cu soldaţi, hieratice incunabule, punţi, faraonice măşti. Un torent de crini. De Poesie. (Să ne-amintim că esenţele ucid. Şi, crinii, desigur…).
Auziţi-l cântând! E un amestec de neamuri, larmă ca-n pânza lui Bosch, aliaj de urlet şi rugă, odă, blesteme, lupul ce latră când lupoaicei gemând tandru sub glonţ îi lasă doar fidelitatea şi pădurea…
Auziţi-l! Clopotele Putnei seamănă mucenici ,,din hotară în hotară”, turle şi antimise: ,,numai umbra spinului la uşa creştinului”. Respiraţii ample, ca văgăunile stejarului: ,,amintindu-mi Baadul Paradisul Cărnii Sfânt /plângeţi lacrime să-mi pară ca şi când n-am fost nicicând”…
,,Angajarea hamletiană în existenţă” a celui care a înţeles ,,că sângele-i spirit” ,,între dinţii înroşiţi ai maşinii textuale”, după cum psihanalitic a observat unul dintre Dioscurii Colocviilor de Poezie, pedantul critic Marin Mincu, ne-a lăsat nu numai un patrimoniu liric, ci şi ,,o mărturie profundă, din interior spre fiinţă despre propria-i fiinţă”, prezenţa unui mare poet. Pe autorul ,,Sutrelor muţeniei” îl găsesc definit în cultul pentru Adevăr, Prietenie şi rafinament, în eroica sa iubire pentru Libertate, Eminescu şi Limba Română şi, desigur, în cântecele sale doine-litanii cântate pe moarte: ,,eşti un om liber cât reuşeşti să-ţi reprezinţi şi să-ţi prezinţi /mâinii care se îndreaptă spre tine absenţa şi ominprezenţa morţii.” Şi, în două alte confesiuni congenere, de aceeaşi tragică sorginte: ,,Toată viaţa mea /nu a fost /decât boală şi artă / ceea ce am câştigat / nu a fost decât sentimentul morţii” (Dan Laurenţiu) şi ,,Despre poeţi numai moartea poate vorbi, / singură moartea ştie despre ei câte ceva” (Ioan Alexandru).
Cezar Ivănescu a descoperit, a trezit şi a aclamat Poezia, ani de-a rândul în rubrica din Luceafărul ,,Numele poetului”. Multă vreme nu a semnat această fâşie luminoasă, până când, o notă anume a sunat mai altfel pe portativul său interior. A reînceput ,,Numele poetului”– dar avea şi să încheie cu acelaşi număr – astfel: ,,Ca să răspund într-un fel agresivităţii criminale cu care ne tratează realitatea imediată, dezlănţuită ca-n junglă, liberă şi imorală, democratică şi inevitabilă, m-am gândit să reîncep să scriu despre poezie, să meditez mai mult asupra imoralităţii sufletului şi să mă documentez mai exact despre existenţa îngerilor… căci, aşa cum unii dintre noi ştiu, în Kali-Yuga e fatal ca toate cele să meargă prost, într-o lume foarte proastă, condusă de foarte proşti…(…)” ,,făptura umană degradată, umilită, îngenuncheată, se mai poate salva murmurând versuri sau rugăciuni, anamneză fragilă care-o apropie de viziunea primordială a Logosului creator (…).” E întâmpinarea majestuoasă a Cezar-ului pe care mi-a făcut-o după lectura secţiunii din volumul ,,Prier” (o, tempore! Sunt 20 de ani de la debutul editorial, în 1988…) şi a volumelor ,,Târziu înclinat” şi ,,Ninsori providenţiale”, fascinat de lirica mea, de ,,tonul ei surdinizat” , de ,,muzica învăluitoare, imaterială care încearcă parcă să înăbuşe amărăciunea existenţială”, ,,voinţa de inocentare a lumii şi a oamenilor”, elogiind Poezia ca pe o zee, ,,căci poezia fără emoţie nu e poezie, ca şi muzica…”
Cezar Ivănescu, la Iaşi, alături de prozatorul filosof isihast Vasile Andru, în compania prietenilor mei Lucian Vasiliu, Daniel Corbu, Casian Maria Spiridon, Nichita Danilov, Nicolae Panaite, Valeriu Stancu, Carmelia Leonte (sau la decernarea premiilor Uniunii Scriitorilor sub preşedinţia lui Grigore Ilisei, în 2000), mi-a înmânat Premiul şi Diploma Festivalului de Poezie româno-canadiană ,,Roland Gasparic”. Am trăit alături binemeritata emoţie a laureatului Premiului Naţional ,,M. Eminescu”, la Botoşani, am fost la ,,Serile de la Vânători”, alături de trupa de la Iaşi şi cu prietenii nemţeni Adrian Alui Gheorghe, Nicolae Sava şi Radu Florescu din măgurile seraficului Aurel Dumitraşcu; am aclamat ,,cununa” primită de Poet în naosul mănăstirii Nemţului din tărâmul bâzdâgăniilor lui Ion Creangă, a Oşlobanului şi a părintelui istoric Constantin C. Cojocaru din Lunca Vânătorilor.
Şi am mai fost alături de Cezar Ivănescu în Copou, în ultima solemnitate gravă, imprevizibilă /previzibilă. Nu mi se legau cuvintele după străluciţii maeştri ai retoricii Valentin Ciucă şi Grigore Ilisei, după, după…
L-am privit pe Poet – o umbră de materialitate, chip istovit, iluminat dinlăuntru, prăbuşit ca o cască de erou peste care neîndurătoare s-a târât o şenilă. Cezarul ţării Baad, absorbit de înţelesul vanităţii sub care însuşi Solomon şi-a aplecat contemplativ capul, mai mult decât sub orbitoarea coroană: ,,Poetul adâncit în potopul de flori severe, parcă murmura: mai îngăduiţi-mi faţa! Fiindcă mult va sângera”. Apoi, alămuri, flamuri, arme. Aşa cum trebuie să fie condus dintre muritori, de muritori, un rege. A fost înfăşurat în drapel. Superior gest! Incredibil în aşa vremi. ,,Nu-l mai plângeţi pe acela care veşnic, singur nu-i, /plângeţi-l pe cel ce n-are /Moartea şi Moldova lui!” Şi toate acestea în Moldova, la Iaşi: ,,M-a prins dorul de Moldova/ sfânta ceea-n violet…” ,,plâng şi-n lacrimi o mai văd, /cum dormeam sub ceru-i, Doamne, / ca în pântece un făt.” Dar în ,,micul Paris” dâmboviţean, în marea Uniune a condeierilor, la pupitrul ei, în consiliul ei? Nu s-a găsit nimeni din cei cu jilţ vremelnic să mâzgălească un chenar negru în jurul ,,Numelui Poetului”. Nimeni! Scriitori care nu scriu… ,,Toţi absolvenţii lui nenea Ştefan Gheorghiul…”?/…/ ,,Pământul meu, /plumbul răbdării preschimbăţi-l tu în aur”…
,,Un poet mort este ca o capră de tăiat lemne”! Auzi ce zice cinic Petre Stoica! Să nu ne mirăm. De câte ori într-un an auzit-aţi de Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Cezar Baltag, Virgil Mazilescu, Mircea Ciobanu, Daniel Turcea, Dan David, Mihai Ursache? Dar de ,,poetul de debara” amintit de oamenii dilemelor, de inşii recenţi?
,,Blestemul nostru, jigodii, să vă ajungă /să nu vă înghită Pământul cel Românesc”; ,,du-te, tu, faţă frumoasă, /du-te, tu, cum ai zbura, /am făcut noi, Morţii, casă, /lunea şi duminica”; ,,rămâneţi Lună şi Soare /tot ca la venirea mea”…
Şi peste toate, ,,Doina, melodia fără sfârşit”, ,,Doamne, cel de Tine plin cum Tu eşti plin de Tine”. Pe marginea din dreapta a aleii ce duce spre Teiul mistic, în Copoul eminescian, pune-ţi o piatră, fără nici un nume, scrieţi atât doar: «Aici doarme un zeu». Când se va răsturna Pământul în poarta unui Cer nou, vor şti căutătorii de măreţie că sub inscripţia celui ,,singur acum şi singur de când lumea” e Cezar Ivănescu. | Constantin HREHOR
