L.D. CLEMENT:
Se ştie că cele mai mari venituri salariale se câştigă (nu, nu se capătă…) în Capitală. Şi să fie, oare, de mirare că, potrivit unei recente informări a DGFP Bucureşti, în topul salariilor din buricul României (aşadar, al veniturilor anuale nete realizate doar din salarii; nu salarii + ceva colaborări + ceva bani negri + ceva şperţuri etc.) conduce detaşat (5,37 milioane lei, faţă de 3,64 milioane) un ins din branşa afacerilor imobiliare, iar dintre primii 10, 6 sunt tot din branşă? Opinăm că nu, din moment ce, de mulţi ani de zile (şi în pofida crizei), casele, clădirile de orice fel sunt, la rându-le, în topul scumpeturilor româneşti. Şi nu pentru că aceasta le-ar fi realmente valoarea, ci pentru că, cel mai adesea, preţurile lor „de piaţă” se fac cam după obraz şi pungă. Se vând exact la preţurile pe care… le suportă cumpărătorii, pe care sunt în stare (chiar etalându-se că sunt în stare) să le ofere ei. Iar când ai muşterii să ţi le plătească, de ce nu? De ce să nu plătească ei, la suprapreţ, de la pământ, cărămidă, tablă, ţeavă, muncă, plus, plus… luxul de a le deţine şi folosi? Doar ofertă şi cerere? Dincolo de acest aspect, a se mai reţine însă că preţurile sunt frumuşel aranjate de stat (iar afacerile în care este implicat statul pot fi foarte frumoase…) prin programul său de „prime case” (care pot fi şi noi, dar şi dintre cele răsvândute), căruia i se asociază credite cu plafon, ce par convenabile la start, dar pe care le înapoiezi într-o carieră sau într-o viaţă; dacă n-ai obraz şi pungă pentru un acoperiş cu banii jos…
…De vreţi, afacerea autohtonă cu case seamănă cumva cu cea a tutunului (ca să nu zicem chiar, la nivel planetar, cu cea, ilegală, a drogurilor!). Dacă n-ar fi statul, o ţigară n-ar fi atât de scumpă (şi încă pe cale de a se scumpi), conţinând valoarea ei în sine, plus acciza, plus publicitatea, plus preţul campaniilor antifumat, plus costurile mari ale operaţiunilor de combatere a traficului, plus prejudiciile aduse pieţei albe de piaţa neagră, plus…