Ana OPREA:
Studii au arătat că lipsa tatălui în creşterea copilului induce un dezechilibru afectiv. Copilul, spun studiile, va creşte agresiv, lipsit de încredere. Trist, aş spune eu.
Agresivitatea este unul dintre cele mai uşor de adoptat atitudini, deoarece nu presupune niciun efort raţional. Pur şi simplu reacţionezi violent, fizic ori verbal.
Astfel că imaginea bunicii încântate că nepoţelul a izbit cu voinicie în asfalt, strivind cu zgomot micul cărăbuş sub talpa sandalei, o încadrez perfect în categoria lipsei de tată. Bravo, strigă bunica, aşa! Şi lipsa de dragoste pentru mica vietate creşte în voinicul dus de mână, precum monştrii în somnul raţiunii. Se ştie că lipsurile şi absenţele, carenţele se atrag între ele cu un magnetism de nestăvilit. Şi poate începe cu încurajarea aceasta a bunicuţei, bravo, asa, bravo.
Gândăcelul Elenei Farago nu mai emoţionează pe nimeni azi. “Nu ştii oare că-s mic şi eu şi că mă doare” e doar un vers închis ermetic într-un volum de găsit acum doar prin vreo bibliotecă.
Credeam cândva că Gândăcelul Elenei Farago, Căprioara lui Emil Gârleanu, Puiul lui Alexandru Brătescu Voineşti şi Ferma animalelor de George Orwell sunt teme rele şi chinuitoare, care riscă să tulbure nepermis sufletul candid al copilului. Îmi pare însă că degeaba spaima.
Dacă uitată e poezia Elenei Farago, de neînţeles şi, mai ales, complet inutilă e scrierea lui Nichita Stănescu. Azi oamenii nu mai pot fi lină apăsare din punctul de vedere al pietrelor. Azi sunt doar oamenii şi devenirea lor. Intrinsecă.
Stop-cadru pe o întâmplare de seară. Pe aleea îngustă dă în marşarier o maşină. În cale îi stă neştiutor, cu spatele, un câine. O fi chiar căţeluşul şchiop al poetei, fiindcă are doar trei picioare. Şi maşina continuă să meargă, încet, dar continuă. Vede în retrovizoare impedimentul viu. La fel continuă neştiutor cîinele să stea în loc. Şi brusc se sperie animalul, se loveşte de tabla maşinii şi fuge scheunând înspăimântat. Din punctul de vedere al câinelui maşina aia nu înseamnă cai-putere, nu are nimic de-a face cu nobilul animal care, la rându-i, îl vede pe om mai mare decât este. Pentru câinele lovit maşina este un instrument rece, o invenţie barbară, fără suflet, fără tată.
Din punctul meu de vedere, omul de la volan, amuzat de incident aşa cum amuzată îi era şi tovarăşa de drum, e un cavaler anacronic, închis în platoşa de metal, ducând o luptă lipsită de cavalerism doar cu gropile, semnele de circulaţie şi preţul carburanţilor. Fără tată.