¤ „Am sentimentul că se ştie atât de puţin despre Caragiale!” spune autorul, considerând, totodată, că I.L. Caragiale este „masacrat” prin percepţia-clişeu potrivit căreia ar fi „contemporanul nostru”
La Cartea Românească, în colecţia Critică şi istorie literară, a apărut recent un nou volum semnat de criticul literar sucevean Mircea A. Diaconu (prorector al Universităţii „Ştefan cel Mare”, conducător de doctorate în ştiinţe filologice): „I.L. Caragiale. Fatalitatea ironică” (208 p.). „Cu subtilitate hermeneutică, dar şi cu o atitudine destins-ludică, Mircea A. Diaconu îl (re)interpretează pe Caragiale în cheia unui existenţialism combinat ingenios cu viziunea şi cu strategiile textualiste”, ne trezeşte curiozitatea editura, cu precizarea că „exegetul devoalează structura labirintică a universului caragialian, pe care îl percepe ca fiind construit aproape exclusiv «din cuvinte» şi a cărui iluzorie «înşurubare în real» ar denunţa, de fapt, fatalitatea unui transcendent vid”; aceasta ar fi, înţelegem, „o fatalitate prin excelenţă ironică”.
„Mircea A. Diaconu supune textele caragialiene şi umanitatea pe care acestea o proiectează unei interogaţii tenace şi inteligente pe care o îndreaptă mereu şi asupra lui însuşi, asupra propriilor criterii şi instrumente critice. Discursul său impresionează şi prin dimensiunea lui autoreflexivă. Ipotezele sale sunt, nu o dată, seducătoare – dintre ele se desprinde aceea a unui Caragiale fascinat de neant, un Caragiale văzut prin Cioran –, dar criticul nu se angajează în a susţine în mod exclusiv nici una – din teama, probabil, de a nu trăda complexitatea spiritului caragialian. Pasiunea speculativă, capacitatea de a contrage demonstraţiile în formule sintetice memorabile – acestea sunt calităţile majore ale lui Mircea A. Diaconu în cartea de faţă, carte ce deschide o nouă etapă în exegeza caragialiană” notează criticul Mircea Martin. „Mi-e greu să spun care din ipotezele de lucru pe care le lansează Mircea A. Diaconu mi s-au părut mai seducatoare şi mai fecunde. Criticul găseşte semnificaţii nebănuite în texte puţin cunoscute şi practic niciodată comentate până acum. «Modernizarea» lui Caragiale se face şi prin racordarea la un Ion Barbu, dar şi la Foarţă, Dimov sau Brumaru. Ireproşabilă, prin precizie şi acuitate, este radiografia «moftului». Incitantă şi, în egală măsură, pasionantă, cartea lui Mircea A. Diaconu se înscrie printre exegezele de prim rang ale operei lui Caragiale” consideră criticul literar Al. Călinescu.
Anticipând apariţia volumului, criticul literar Andrei Terian opina (la „Agenţia de carte”) că Mircea A. Diaconu „este unul dintre cei mai buni interpreţi din critica noastră de azi. Dintr-o simplă frază el scoate un mod de gândire; într-o operă dă la iveală o întreagă lume”. Dovadă constituind-o, din perspectiva sa, „chiar cartea despre I. L. Caragiale, care rămâne «contemporanul nostru» nu pentru că ar surprinde faţa imuabilă a României «eterne», ci pentru că textele sale sunt guvernate de un relativism ironic care i-ar umple de invidie până şi pe cei mai radicali suporteri ai postmodernismului actual”.
La rândul său, criticul literar Mircea A. Diaconu (se) explica: “Dincolo de morga specialistului – care se respectă şi vrea să fie respectat –, ale cărui adevăruri sunt stabilite odată pentru totdeauna, şi chiar dincolo de specialistul care-şi păstrează încă vie curiozitatea, am sentimentul că se ştie atât de puţin despre Caragiale! În plin figurativ, el sabotează figurativul; în plin mimesis, aruncă în aer mimesisul. De apropiat mai degrabă de Brâncuşi – cred că a şi făcut-o cineva – decât de ştiu eu ce fel de oglindă care se raportează la imediat pentru a-l reproduce. Intenţia lui vizează «înţelesul uman», pe care-l explorează. Prin urmare, ne revoltăm că Eminescu e redus la câteva clişee – didactice şi politice –, dar rămânem insensibili la masacrarea lui Caragiale, considerat, în urma unui anumit tip de lectură, contemporanul nostru. Vizionar, ar fi avut ca obiect chiar propria-ne contemporaneitate – socială, politică, morală”. (L.D. Clement)