L.D. CLEMENT:
O recentă cercetare a unui institut american (plătită de o companie ce oferă servicii de îngrijire a persoanelor vârstnice), ale cărei concluzii au fost date publicităţii cu o lună în urmă, iar de câteva zile au devenit ştire la noi, ar arăta că (la americani) nu e nevoie de „foarte mulţi bani” ca să fii fericit. Mai exact, ar fi suficient ca o familie să aibă parte de un venit anual de 50000 USD, iar fericirea-i (ca şi) asigurată. Altfel spus, s-ar alimenta o sumă de indicatori personali referitori la familie, securitate publică, confort, spiritualitate, sănătate, viaţă socială, loc de muncă, timp liber. „Poate că banii nu pot cumpăra direct fericirea, dar reprezintă totuşi un factor important, determinând satisfacţia personală şi calitatea vieţii” avea să formuleze concluzia preşedintele companiei plătitoare a studiului. Fiindcă n-am idee câţi zeci de mii de euro ar genera satisfacţia individuală şi socială a românilor, m-am agăţat de vorba (happeness) prin care, iată, se exprimă această stare la care ai putea ajunge cu 50000 USD/lună. Şi am aflat că e atestată de 5 secole, cuprinzând, în ordine, noţiunile de noroc, prosperitate, satisfacţie, bucurie. Aşa o fi în cultura anglo-saxonă, apoi la americani, dar noi de la Rîm ne tragem! Însă nu întâmplarea face că vorba latinească, iar pe urmă cea românească are ca primă noţiune de reazem tot norocul, ba chiar nu cel pe care ţi-l faci, ci cel venit pe neaşteptate, norocul chior cum s-ar mai zice. Aşadar, până la urmă, în esenţă şi nuanţe, informaţia s-ar traduce astfel: fericirea vine când îţi pică aşa, cu neştire, vreo 50 dă mii dă parai pă an. Asta dacă eşti american. Prezum că rîmlenii s-ar mulţumi şi cu mai puţin!
