Codreanul

Constantin HREHOR:

George Hrehorciuc

Primului dintre prietenii mei, George, şturlubatecului nepot al Călinei şi al lui Avram – cântăreţul de la strana Voievodesei şi meşterul care a făcut draniţă pentru 1000 de biserici –, fiul Oresiei (made în Uniunea Sovietică) şi al lui Orest, ţapinar, fierar, rachier şi pândar la uşa cetinii – duce după el o poreclă aleasă: Sfântul. Vine aceasta din vechime, au purtat-o şi alţii, încât megieşii, prietenii, buni de strâmbături şi măscări, i-au numărat pe cei din neam şi la socoteală au ieşit mulţi. Isteţi, au cercetat Calendarul şi au hotărât să le închine o sărbătoare: Patruzeci de sfinţi (la 9 martie). Ani de-a rândul, pe gardul de la drum, ori pe coama casei, năzdrăvanii făcători de blăstămăţii au tot înfipt vârfuri de brad: 40 la număr; cel mai înalt – închipuindu-l pe Sfântul bătrân – era înţepenit la mijloc…

George cunoscuse ritualul în anii copilăriei, când bunicul Avram era teafăr şi bun de poante ca nimeni altul. În martie, în acest an, a reluat tradiţia şi mare bucurie a făcut părintelui său, azi el Sfântul bătrân!

Dar cum timpul tace şi fuge, şi George, în numărătoarea celor 40 de brădănei, nu mai e un sfânt-copil, iar din tulpina lui, pălită de geana dimineţilor şi steaua pustiurilor, au dat buzna 50 de cetine. „Unde-s zăpezile de altădată?” Hribii, păstrăvii, drumurile şerpuind printre căsuţe, bordeie şi vizuine, plita încinsă sub geamlâcul cu ţevile poleite de ger şi pădurile înfricoşate sub zburlitele coame ale duhurilor nopţii? Şi anii şcolii dintâi, dascălii Filimon, Sinculeţ, Crăciun, când eu însumi eram un zglobiu suplinitor la Voievodeasa, cu o turmă de ucenici deocheaţi după mine şi cu George între ei, elev în nu ştiu ce clasă – unde a fost dascăl şi poetul Ion Beldeanu.

Apoi alte anotimpuri, alte năzbâtii: amurgurile, nopţile pe piei de lup, insomniile noastre în casa pădurarului Fănică Stolerciuc, pitoreştile ceasuri de grăire cu Margareta, amfitrioana casei, drumeţiile şi taifasurile cu Aliuz, Tarapaneală, Cazacarie, moş Niculae a Glicheriei, cu Mircea, Geppetto, Nicodim, cu silvicultorii de oraş Burciu, Buculei, Vlaişan, cu Ioniţă Cobzar, Chifan, Geană, Paşcaniuc, Tivadar, Axanei, Ţurcă, Poroch, Brădăţan…

George Hrehorciuc – didascăl la Voievodeasa, absolvent de liceu pedagogic (încumetrit cu prestigiosul director Popescu al Colegiului Naţional „Ştefan cel Mare” din Suceava), cu un fiu în spaţiul italic şi cu o fiică, Mara – o excepţie în Colegiul Naţional „Eudoxiu Hurmuzachi” din Rădăuţi, sub bagheta istoricului dr. Marian Olaru – m-a apropiat şi mi-a câştigat inima, nu printr-o încrengătură genealogică, ci prin cultul extraordinar pentru natură şi reflecţie pe esenţe, traduse prin exprimări cu iz de poveste. E în acest om un pogon de amintiri care oricând s-ar transforma într-un raft cu cărţi sclipitoare.

Cândva, într-o întâlnire cenaclieră, în „Albatros”-ul condus de Ion Cozmei, poeţii ieşeni Nichita Danilov şi Liviu Antonesei şi-au oprit privirea pe G.H. remarcându-i „spiritul slav” licărind în albastrul esenian al ochilor. George a publicat proze în reviste pădurăreşti şi a scris versuri moderne, la vremea zvâcnirilor romantice. Adunate ori reluate, acum la cincizecimea sa, s-ar fi înfăţişat în cel mai emoţionant dar – ca un trofeu cinegetic cu raze strecurate prin desişuri de lună. Nu-i târziu nici de-acum – important e să ai har, să ai din ce umple călimările şi pentru ce să ardă pe săgeata condeiului lumânările. E singura zicere pe care i-o fac la aniversară: Scrie! Nimic altceva. Celelalte sunt, iar dacă nu sunt, vin – aşa ca ieruncile la împerechere, aşa ca vulpile la capcane, aşa ca mistreţii – nor negru – în năprasnica detunătură de sub cătare.

Şi cum Catedrala lui e Pădurea, cum „bradului la munte-i place”, în fiecare an, hâtrii megieşi vin cu 40 de cetini să însemne poarta Celor Patruzeci de Sfinţi. Acum, în seara aceasta, cincizeci de brazi, în alai verde, pe neumblate cărări coboară să-i străjuie curtea, prezentându-i onorul: „Împăratul Verde ne-a trimis să-ţi spunem «Să trăieşti, Codrene!»”.