Ana OPREA:
Uneori nu cred că mai suntem un popor. Mai degrabă o populaţie, din când în când supusă recensământului. Regulat supusă taxelor. Şi dintr-o pasiune străveche supusă greşelii. Greşeala de a nu ne acorda importanţa englezului, de exemplu, care îşi zice „I” – unicat si cu majusculă. Greşeala de a nu ne încrede în trecutul nostru şi numai al nostru, de români în România! Pentru că poporul nu presupune doar convieţuire, ci şi apartenenţă culturală. Asta ca să ştii de unde vii şi cine eşti. Ca să cunoşti si să respecţi ceea ce a dus, într-un final, chiar şi la apariţia ta printre muritori. Muritori pe pământ românesc.
Trăim vremuri accelerate. Trecutul este condensat, prezentul scapă atenţiei nedistributive, iar viitorul e lăsat in seama astrologilor. Astfel că nu e timp pentru multe lucruri. Dar se pare că pentru a denigra poporul, pentru a nesocoti şi deci a nu plăti afronturile ce curg împotriva sa, pentru a adora permanent şi susţinut ceea ce nu ne aparţine de drept (istorii, civilizaţii, drumuri, politici) se găseşte întotdeauna vreme.
Am importat odată cu neologismele si atitudinea altora. Am renegat mămăliga, pământul de muncit si Mioriţa. Ei bine, asta nu mai suport, sa te iei de o creaţie populară, care vine de dinaintea ta cu sutele de ani, cu miile de variaţiuni, trecută prin atâtea vieţi cu valoare, care au stat să-i asculte viersul şi vorba şi să vii tu, pui nătâng, să blamezi o naţie întreagă pentru că se supune orbeşte acestei legi, asta mi se pare un lucru de trădare. Nu doar de neştiinţă, de lipsă de cultură, ci de trădare.
E plin internetul de texte ce se presupun revoluţionare, atotştiitoare asupra socialului, aşa cum este si cel ce propune ca Mioriţa să nu mai fie predată în şcoli din cauza mesajului negativ pe care îl transmite. Acesta fiind, în percepţia redusă la nivelul unui roman poliţist, cum că ciobănaşul nu îşi acceptă doar moartea, dar mai şi lasă totul pregătit în ordine, pentru a îi ajuta pe cei ce îl vor fura de bunuri. Acesta este singurul lucru pe care îl înţelege un individ care tremură de grija mărfii pe care o are de vîndut. Pentru că este un comerciant. Un comerciant nu poate suferi suferinţa ce va intra în sufletul celor ce îl iubesc atunci când îl vor pierde. Comerciantul iubeşte doar banii. Banii nu iubesc înapoi.
Ciobănaşul nu este un păstor. El este un personaj cu viaţă. Ungureanul şi vrânceanul nu sunt nici ei nişte simpli oameni. Ei sunt moartea. Viaţa este întotdeauna datoare cu o moarte. Iar ce vorbeşte balada aceasta pur românească şi unică precum cuvântul „dor” este dragostea pe care caută să o aline dincolo de moarte ciobănaşul. Cel moldovan, cel mai sărman dintotdeauna, dar poate că cel mai bun şi paşnic între români. Atât de inteligent, încât ştie că moartea nu poate fi ocolită. Că trebuie plătită. Asta e semnificaţia: omul care îşi cunoaşte limitele. Care nu cere mai mult decât poate duce sau decât merită. Poate că ar fi fost de blamat dacă, vorbind cu mioara, ar fi cerut să i se termine zilele pentru că nu mai poate să se bucure de viaţă, pentru că ceilalţi ciobănaşi au mai multă avere decât el sau poienile lor sunt mai pline de iarbă sau soarele le străluceşte mai galben în cale. Dar nu despre asta e vorba, despre pierderea vieţii, ci despre încheierea ei drept. Nu este abandonarea vieţii. Ci grija faţă de ceea ce rămâne în viaţă după ce a sa se va fi sfârşit.
De aceea nunta fantastică. De aceea pământul si cerurile reunite în înţelegerea sa, a ciobănaşului. De aceea apare chipul mamei îngrijorat şi în mereu căutare. Deschiderea aceasta către lumea văzută şi cea nevăzută, cea ştiută şi cea recunoscută arată o viaţă limpede şi dreaptă. Un curs fericit.
Cei ce înţeleg din balada aceasta, fără de echivalent în vreo altă cultură, decât faptul că ciobănaşul acceptă să fie omorât şi tâlhărit nu fac decât să-şi recunoască micimea sufletului şi a minţii. Şi lipsa de apartenenţă la vreun neam.
