De la distanţă se văd ca un cuplu atemporal. Fantastic. El alb şi cu pasul mic, dar stăruitor. Ea mlădie ca un vers, cu mers de dans. Înaintează dincolo de vremuri, spre un imaginat ţărm al călătoriei tainice. Nimeni nu ştie ce îşi împărtăşesc. El însumează curând un veac întreg de trai, dar nu de singurătate. Ea tocmai ce păşeşte dincolo de bobocii juneţii. Mâinile lor se întâlnesc abia, într-un obicei afectuos, la înălţimea cotului ridicat cu graţie. Mişcarea le e lină, imperturbabilă, greu de înţeles poate.
Sunt doar un bătrân şi o tânără trecând strada. Semaforul nu se setează după pasul încetinit al omului. Curând culoarea lui trece din verde în roşu. Dar tânăra îi şopteşte companionului că nu trebuie să se grăbească, oamenii vor înţelege şi vor aştepta. De o parte şi de alta stau înfrânate maşini, mereu nerăbdătoare maşini. Se poate simţi în aer vibrarea nerăbdării lor de maşini grăbite. Şi totuşi claxoanele rămân tăcute. Pe trecerea de pietoni ce seamănă cu un enorm clavecin e un eveniment. Nu e doar trecerea bătrânului însoţit de tânăra mlădie, e chiar trecerea.
Sunt unele lucruri atât de simple şi complete ce pot schimba secundele nesăţioase într-o încetinire a timpului. O întinerire a percepţiei. Să afli timp să-ţi trăieşti viaţa. (Ana OPREA)
