Cezar STRATON:
Să revenim, pentru o clipă, la Francoise Simpèrem, autoarea cărţii de succes iconoclast ce apără „dragostea pluralistă”, această femeie ce îşi revendică deschis cele patru iubiri simultane ca făcând parte din viaţa sa. Ea nu condamnă monogamia, ci propune un alt mod de viaţă, centrat pe libertate şi pe respectul celuilalt. Recunoscând că familia se formează în jurul unui proiect, observă însă că modelul „clasic” nu poate împlini dorinţele şi nevoile fiecărui membru al său de‑a lungul întregii vieţi.
Dincolo de rata înfiorător de mare şi în continuă creştere a divorţurilor (ignorând vinovat adevărul că mulţi din cei ce preferă să rămână în cuplu o fac din comoditate ori interes) întrebarea elementară, la care nimeni nu s-a învrednicit încă să răspundă, este cum poţi fi fericit o viaţă întreagă cu un singur partener în loc de mai mulţi. „Ni se tot vorbeşte – notează, în perfect acord cu spiritul vremii, Francoise – de biodiversitate, indispensabilă în natură, în domeniul resurselor energetice, în puterea şi nevoie de adaptare la noi condiţii de viaţă, serviciu etc. Dar în privinţa iubirii, ni se impun, rigid, monocultura şi imobilismul, care sărăcesc şi distrug nu doar pământul fertil ci şi sentimentele umane. În fond, „biodiversitatea amoroasă” este pe deplin ecologică…”.
Este adulterul o problemă eternă şi o sfidare fără răspuns? Nu neapărat. Căci el se produce, se legitimează în funcţie de opusul său, care este fidelitatea, o noţiune morală la o dată relativ recentă în istoria speciei noastre. Libertatea sexuală şi evoluţia moravurilor au golit practic de conţinut acest cândva înspăimântător păcat. „Contractul” ce stă la baza oricărui cuplu – oficial ori nu – trebuie considerat din start precar şi provizoriu? Ce aşteaptă, de fapt, unul de a celălalt, bărbatul şi femeia de vreme ce sunt condamnaţi la o sisifică şi grea căutare, chiar după ce au crezut că, prin celălalt, întemeiază o fericire perpetuă?
Un pediatru, format la şcoala psihanalizei, Aldo Naouri, încearcă să dea un răspuns în cartea sa „Adultere”. Subtilul analist relevă o istorică dualitate: deşi marcat mereu de aprobiul social şi individual, adulterul a fost o prezenţă constantă, pe plan mintal, încă de la constituirea entităţii care este cuplul. O experienţă tentantă până acolo încât fiecare persoană ştie – se teme – că o va întâlni – ca actor ori ca victimă – în cursul vieţii sale. Acest – zicem noi, „drob de sare” din poveste, această obsesie („sabia lui Damocles” pentru unii, „fruct oprit, deci jinduit” pentru alţii) este perfect conturată (cu umor) de Lucien Iraèl când afirmă că „doar paranoicii sunt convinşi de fidelitatea partenerilor şi de propria lor incompatibilitate”. Afirmaţia face o delicată trimitere la sentinţa christică ce absolvă de păcat femeia adulteră, îndemnând pe cel fără păcat să ridice piatra.
Codurile sociale au fost mereu preponderent „misogine”. Ele stigmatizează ispita propusă de femeie, considerată o creatură diabolică şi scuză, implicit, cedarea, abdicarea de la principiul castităţii comisă de bărbatul „corup”, prin cuvintele „trupul e slab”. Urmarea? Un întreg cortegiu de mentalităţi şi reglementări discriminatorii faţă de femei: de la inventarea şi ulterior reglementarea prostituţiei, la maltratarea legislativă a „sexului slab”, până la o întreagă literatură ce elogiază aventurile bărbatului „cuceritor” pentru a discredita, simultan femeia ce alege să se împlinească senzual.
Astăzi, lucrurile încep să se urnească, dar dominantă rămâne reprimarea îndrăznelii de a „trăi la plural”. A urma întocmai anumite „modele” alternative ori e fi foarte riscant pentru cuplurile obişnuite. Acum câteva decenii, făcea carieră modelul – şocat – al cuplului morganatic format din doi remarcabili intelectuali, Jean‑Paul Sartre şi Simone de Beauvoir: ei se angajaseră nu doar să îşi tolereze reciproc infidelităţile, ci şi să le mărturisească şi analizeze. Simone afirmase chiar că a încercat şi experienţe lesbiene doar pentru a descifra – în beneficiul soţului său – misterele senzualităţii feminine. Adevărul că ei nu şi‑au ţinut angajamentul s‑a aflat abia mai târziu. Prea târziu pentru foarte multe cupluri care le‑au „copiat” exemplul, plătind pentru naivitatea lor un preţ adesea exorbitant de ură, suferinţă, dispreţ.
Ce înseamnă, de fapt, adulter? Excursul etimologic nu relevă însăşi evoluţia percepţiei omeneşti a acestui „comportament dobândit”. Dicţionarul Robert dă o primă definiţie („violarea credinţei conjugale”) şi o rădăcină (latinescul „adulterare” cu sensul: a corupe o femeie măritată); încă o dovadă că, pentru vechii latini, doar femeile erau constrânse la fidelitate. În limbaj modern, „a adultera” nu mai face diferenţa între sexe. O altă sursă, dicţionarul Ernout leagă „adulterara” de „alterare”, derivat din „alter”, din altul. Adică luând în calcul şi prefixul „-ad”, „a merge în direcţia altuia, a te dărui altuia, unuia în plus”. De vreme ce orice cuplu e format din „sine” şi din „altul”, acel al doilea „celălalt” relevă implicit ineficienţa regăsire şi împlinire a aşteptărilor personale alături de membrul „titular” al cuplului.
Aldo Naouri propune o altă „disecare” înţelegând prin „adulterare” „ad ulter et erare”. Adică a se înşela mergând către cel ce se află în afară…
Această interpretare confirmă funcţia conferită celui apropiat, acelui „altul” din cuplu, în sensul că fiecare se angajează (şi pretinde) să nu comită „er(o)area” de a se îndepărta. Dar… a greşi e omeneşte, ziceau strămoşii noştri romani… Şi pentru că marile greşeli se pot comite doar când ai varianta opţiunii şi nevoia căutării împlinirii sinelui, adică la vârsta adultă, am putea oare îndrăzni să prelungim ludica noastră expediţie lingvistă (limba fiind o fidelă reflexie a viziunii unei epoci asupra problemei)? Concluzionând (fir şi spre consecventa iritare a pudibonzilor): „Adult(erare) humanum est”? Afirmaţia este perfect adevărată, fie şi dintr-un singur – dar evident – punct de vedere: omul este singura specie pentru care „adulter” are un sens…
> „Femeia nu este victima niciunei misterioase fatalităţi: să nu credem că ovarele ei o condamna să trăiască pe vecie în genunchi.” (Simone de Beauvoir)
> „Când mi se vorbeşte de o „femeie cultivată” nu mi‑o pot imagina altfel decât cu morcovii în urechi şi cu pătrunjel răsărindu‑i între degetele de la picioare.” (Geroges Clémenceau)