Ana OPREA:
A fost odată un om. Un om simplu, ca toţi oamenii. Şi într-o bună zi, vorba vine bună zi, căci ea se va dovedi nefastă în cele de pe urmă, îi spune un doctor că e pe moarte. Gata, fără dubii şi cu foarte puţină scăpare. E bolnav rău de tot şi va trebui să-şi amputeze mâna dreaptă, un picior la alegere, să renunţe la un rinichi şi în final la un ochi. Apoi să facă tratamente nesfârşite cu chimicale. Groaznică veste! Teribilă cotitură şi neaşteptată în viaţa sa!
Înspăimântat, omul nu pierde timpul cu întrebarea mercantilă dacă merită să facă atâtea eforturi pentru a rămâne în viaţă. Se cuprinde cu amândouă mâinile de luna de zile ce i s-a dat pentru a-şi face toate preparativele înainte de a intra în cursa nebunească şi spitalicească ce i s-a oferit ca unică şansă. Mecanism vital, memoria începe să îi desfăşoare momentele vieţii: bucuria primilor paşi, tenacitatea primului secret amoros, hohotele de râs ale prietenilor, durerea morţii unui drag, despărţirea în lacrimi, călătoriile – cele reale şi cele imaginare -, spaima de păianjeni, bucuria lecturii. Mersul pe bicicletă. Care nu se uită niciodată. Înţelege că deşi nu va mai putea nicicând să meargă pe bicicletă, e lucru sigur că nu va uita niciodată cum se face lucrul ăsta. Cât de ciudată e viaţa şi cât de nedreaptă! Cât de ironic, cum i se poate întâmpla tocmai lui!
Şi cum luna de chin trebuia să se încheie odată şi-odată, iată-l pe omul nostru ajuns în cabinetul doctorului. E doar umbra omului de la începutul poveştii. Pentru ultima oară, însă, umbra întreagă a acestuia.
Dar doctorul îl priveşte uimit. Ce caută la el? Cum? Caz terminal? Ei, dar ce să vezi, a fost doar o încurcătură! Nu, nu e bolnav, de fapt e chiar bine, sănătos, s-au încurcat puţin analizele. Se întâmplă. Se întâmplă tot timpul. Chiar şi noi, cadrele medicale, păţim deseori asta, ni se încurcă analizele. Ei, dar ce noroc să ştii că e totul în ordine, nu? Să privească partea pozitivă a lucrurilor!Are din nou dreptul la viaţă, ba chiar la o nouă viaţă, nu-i aşa? Şi doctorul cel plin de analize încurcate, dar cu spirit încurajator îl bate pe spate în timp ce îl impinge, contra cronometru, afară din cabinetul său de consultaţii.
Şi acolo rămâne omul nostru bănuit de boală gravă. O fi el sănătos în hârtii, însă sufletul lui a fost deja amputat, şi-a pierdut o mână şi-un picior, un rinichi, un ochi. Nu poate lăsa lucrurile aşa, trebuie să afle de ce a fost anunţat de moarte imediată? Şi bate la uşa doctorului. Doctorul nu vrea să vorbească. Ce să mai vorbească? S-a vorbit destul. Ba chiar pacientul ăsta ar trebui să îi fie recunoscător. Doar el i-a facut analizele şi putea să afle de-adevăratelea că e bolnav-bolnav şi atunci se putea trata. După cum i-a şi spus. Ei, a fost o greşeală, se întâmplă, la revedere. Punct. Nu mai am ce discuta, şi doctorul i-a întors spatele deodată cu punctul final al monologului său.
Bate şi ţi se va deschide. Cere şi ţi se va da. Acum omul nostru, încă neîncrezător în semnele sale vitale, vrea să se asigure că e totul aşa cum a spus de astă dată doctorul şi nu cum era vorba acum o lună. Că dacă e posibil să mori de boală şi sa te vindeci doar din vorbe de scuze, lucru sănătos ăsta nu e. Prin urmare se îndreaptă spre doctorul-şef. Să-şi spună păsul. Să ceară sfat.
Doctorul-şef ascultă sumar, însă se inflamează. Adică serviciile medicale de până acum i-au fost de folos, să ştie că e sănătos şi că nu are a trata nimic. Iar acum, deodată, de la o mică neînţelegere face atâta scandal? Şi-apoi, e foarte aglomerat doctorul-şef. Nu îi spune asta din cuvinte, ci din felul în care agită foi, reteţe, rezultate de analiză. Iaca, uite cum se face de se încurcă treburile pe-aici, zice omul nostru ne-bolnav şi iese. Şi se îndreaptă către doctorul-şef adjunct. Poate el nu a fi atât de ocupat. Poate îi ascultă durerea. Şi-o ascultă. Da, a auzit de caz la vremea respectivă, un caz grav, într-adevăr. Cum, de fapt nu e bolnav? Adică s-au încurcat ceva rezultate şi acum e totul în regulă, înţelege doctorul-şef adjunct. Nu ştiau asta. Dar ne pare rău. Ne pare rău. Mai mult nu poate spune doctorul-şef adjunct. El nu a participat la acest caz şi nu poate să judece. La revedere. Poate lămuriţi problema dumneavoastră, că e problema dumneavoastră, la doctor, la asistente, la laboratorul de analize, la registratură, la arhivă, nu ştiu exact. Ne pare rău.
L-aţi citit cumva pe Kafka? Dacă v-a plăcut Kafka, aveţi mare grijă. Pentru că şi omului nostru i-a plăcut. Şi a ajuns să trăiască file din opera sa. Adevărul nu l-a aflat. Cum de a fost posibilă o astfel de confuzie nu a aflat.
Cui îi e frică de dialog? Cui îi mai e foame de adevăr? Ori cine să mai aibă nevoie de aceste valori, dacă nu crede în ele. Viaţa merge înainte. Facturile vin mereu la plată.
Doar greşelile acestea de etică rămân ca nişte fenomene paranormale. Ni s-a întâmplat tuturor, bănuiesc, să încercăm să desfacem iţele încurcate ale unor treburi fie oficiale, fie administrative şi să nu reuşim din cauza grabei de a lăsa totul în seama trecutului. Ce-a fost, a fost. De parcă omul de azi nu e urmarea celui de ieri. Iar cel de mâine nu poate fi decât consecinţa celui de azi.
Aceasta a fost o parabolă a societăţii noastre. Vom găsi negreşit transpuneri ale acestui caz oriunde: în spitale, în şcoli, la administraţia financiară sau la noi acasă. Kafka redivivus câtă vreme nu vom găsi interesul de a dialoga cuminte până la relevarea adevărului în măsura sa completă. Răul nu se spală cu un alt rău şi nici cu indiferenţă. Şi mai ales răul are această tendinţă de a supravieţui binelui.
Dar fiind ele fapte omeneşti cu toatele îmi doresc şi vă doresc să avem interesul şi curajul de a le da fiecărora, faptelor, dreapta lor măsură. Cele rele să se spele, cele bune să se-adune.