Ovidiu MORAR:
„Bufonii de la curţile medievale corespund foiletoniştilor noştri; e aceeaşi speţă de oameni semiraţionali, emfatici, exageraţi, prostănaci, existând uneori doar pentru a tempera, prin aiureli, prin flecăreli, patosul umoral şi pentru a acoperi cu strigătul lor dangătul prea grav şi solemn al unor evenimente mari; (…) Să consideri scrisul o carieră ar trebui să treacă, pe bună dreptate, drept o formă de nerozie.” (Nietzsche)
Mai există încă – deşi, pare-se, pe cale de dispariţie – în mândrul nostru „spaţiu mioritic” un tip uman perfect inutil şi preţios-ridicol numit critic literar. Fie că se află la o mondenă lansare de carte ori la plajă în costumul lui Adam, orice individ din această ciudată specie (un fel de struţocămilă a vremurilor noastre) îşi umflă pieptul pipernicit şi bicepşii atrofiaţi, prezentându-se cu sublimă emfază cam aşa: „Sunt crriticul litherrar X, mă ocup cu po-he-zia”. Iar apoi începe să declame fraze bombastice şi aiuritoare spre epatarea auditoriului alcătuit aproape în exclusivitate din domnişoare (tinere ori bătrâne, totuna) şi din tineri cu părul la fel de lung şi mintea la fel de scurtă, însă aspiranţi şi ei la rândul lor, cum altfel, la aceeaşi nemuritoare glorie literară. Deşi discursul lui lipsit de miez şi adesea chiar de noimă reflectă o cultură de gazetar hrănit exclusiv cu jurnale literare, tonul afectat şi limbajul pretenţios impresionează minţile necoapte (ori neroade) la fel cum copiii sunt vrăjiţi la bâlci de giumbuşlucurile saltimbancilor ori de trucurile ieftine ale scamatorilor. Aşa se face că acest „bufon al culturii moderne” (v. Nietzsche), dacă mai e şi tenace, poate ajunge să se bucure de o oarecare faimă în cercurile de literaţi eiusdem farinae, aceştia recunoscându-l, desigur, drept unul de-al lor. „Te facem critic literar”, îmi spunea cu ani în urmă directorul unei gazete literare de renume. „Cum?” l-am întrebat eu mirat. „Nu trebuie decât să scrii pentru noi. Succesul vine de la sine. P-ormă te băgăm în Uniunea Scriitorilor, prin jurii, comitete, comisii… În doi-trei ani vei ajunge precis un personaj marcant, poate un nou Manolescu… D-aci pân’ la Academie nu mai e decât un pas…”
Însă dacă Academia poate să rămână pentru el un vis îndepărtat, criticul literar aspiră precis să intre într-o universitate oarecare unde, ajuns repede profesor după ce şi-a publicat toate foiletoanele gazetăreşti în câteva volumaşe (pe care le numeşte, bineînţeles, opere ştiinţifice de o valoare inestimabilă) poate face bani mulţi cu muncă puţină, invitat fiind iarăşi să facă parte din alte comitete şi comiţii bine remunerate. „Scrieţi, scrieţi orice, numai scrieţi!” era un binecunoscut îndemn al lui Kogălniceanu la care criticul literar răspunde şi acum cu entuziasm, scoţând articol după articol şi cărţulie după cărţulie într-o adevărată frenezie a publicării, conform credinţei că numai dacă eşti văzut (nu neapărat şi citit/ascultat) exişti. Cu aer atotştiutor, acest limbricus loquax îşi poate da cu părerea despre absolut orice subiect la modă şi, asemeni sofiştilor din Antichitate, poate produce pe bandă rulantă discursuri perfect gratuite ce pot fi citite la fel de bine de la cap la coadă sau de la coadă la cap cu acelaşi efect. Invitat la televiziune să ţină o rubrică de critică literară, el se va considera o autoritate incontestabilă, un fel de zeu suprem ce decide după bunu-i plac gloria mundană, emisiunea sa intitulându-se, de pildă, Iluminatul public sau chiar Profesiunea mea cultura, ca şi cum cultura ar fi un fel de fief, o moşie pe care numai el – făptură privilegiată – o poate administra.
Dar cum, veţi spune, invocând exemplele ilustre ale lui Horatius, Boileau, Poe, Baudelaire ş.a., critica n-a fost considerată din totdeauna o activitate necesară? Fără ea nu s-ar mai putea alege grâul de neghină, adevărata valoare de impostura crasă. Desigur, cu condiţia să nu faci din critică o profesie, cu atât mai mult o cale de a parveni, strecurându-te pe uşa din dos a literaturii pentru a ajunge pe scena ei centrală (preşedinte al Uniunii Scriitorilor, al Academiei etc.) Un critic literar în fruntea Uniunii Scriitorilor? Dar ce, criticul e scriitor? Un critic literar în fruntea Academiei? Dar ce, criticul e om de ştiinţă? Cum s-ar spune, critica e o îndeletnicire bonne à tout faire (în orice caz, foarte bună pentru cei care o practică).
Mai are cineva astăzi nevoie de criticul literar? Se pare că da, din păcate. Cine? În primul rând, scriitoraşii de mâna a doua, toţi acei scârţa-scârţa pe hârtie care, roşi de aceeaşi ambiţie de ciocoi intelectuali, n-au altceva mai bun de făcut decât să producă elucubraţii inepte în aşteptarea unei glorii de carton. Pentru a fi propulsaţi în rândul întâi al valorilor locale, aceştia se vor strădui să intre în graţiile criticului, periindu-l (dar ce judecată infailibilă, dar ce gust desăvârşit!) şi ispitindu-l cu varii recompense, conform străvechiului principiu ciocoiesc: „Ce-mi dai să te fac/ Ce-ţi dau să mă faci ispravnic?”. Scriitorul cu adevărat valoros nu are însă niciodată nevoie de critici, căci el nu scrie pentru succesul imediat, pentru o glorie efemeră, ci pentru că vede în scris însăşi raţiunea sa de a fi. Acest scriitor – singurul veritabil, de altfel – îl va privi întotdeauna pe critic cu mefienţă, imaginându-şi posteritatea cu ironia dezabuzată a lui Eminescu:
„Şi deasupra tuturora va vorbi vreun mititel,
Nu slăvindu-te pe tine – lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră…”.
Platon, se ştie, îl considera pe poet o fiinţă nefolositoare, recomandând finalmente alungarea lui din cetatea ideală. Fiind un soi de parazit ce se nutreşte din sudoarea poeţilor (îngrăşându-se chiar peste măsură), criticul literar ar trebui deci de două ori alungat. Cu picioare în spate.