Alma Ioana GAVRIL URSACHE:
Sorin Poclitaru este o persoană care şi-a ales cele mai frumoase vicii: poezia şi dragostea. Până acum, de sub penelul scriitorului au prins contur volumele de poezii: „10 porunci – 33 de poeme întru izbăvire”, „A unsprezecea poruncă: Să nu uiţi!”, „69”, „Inimă cu un pol”, „Poveste pentru oameni şi femei” şi „Un (H)umor pentru mintea copiilor”. În primăvara acestui an, poetul le adresează cititorilor săi o nouă provocare lansând încă o carte şi chiar mai mult decât atât, „O carte şi jumătate”, tipărită la editura Eurograph. Cartea va avea un concept original şi anume, va prezenta un „marsupiu”, după cum îl denumeşte chiar autorul, în care se va regăsi o carte mică, pentru copii, iar „cartea-mamă” va fi pentru femei şi nu numai. Când scriitorul a fost întrebat de ce a folosit acest concept a afirmat că aşa o să-i facă pe bărbaţi fericiţi, dându-le ocupaţie soţiilor şi copiilor. Astfel, dacă nu ştiaţi ce cadouri să faceţi atât pentru 1 martie cât şi pentru ziua femeii, Sorin Poclitaru vă sare în ajutor! Copii, părinţi, bunici, tinere sau cavaleri, tuturor li se adresează versurile din volum. Lansarea va avea loc pe data de 9 martie în librăria Cărtureşti din incinta Iulius Mall Suceava la ora 14.
Dacă până acum scriitorul ne-a obişnuit cu cărţi care abordau preponderent tema dragostei şi volume care erau destinate mai mult copiilor, acum avem o Carte care abordează preponderent tema dragostei şi Jumătate care este dedicată copiilor, mai mici sau mai mari, 2 în 1, cum s-ar zice. Poetul Sorin Poclitaru este o persoană şi jumătate. Este un om foarte complex, dar mai ales, este de subliniat faptul că este un OM în adevăratul sens al cuvântului. Îşi varsă năduful în poezie, dar totodată şi „abcesele” de veselie şi furie. Respiră, trăieşte, râde şi plânge prin poezie, ca orice alt poet înnăscut.
Scriitorul Theophile Gautier afirma: „Nu cere poeziei sentimentalism. Cuvinte strălucitoare, cuvinte luminoase, cu un ritm şi o muzică – iată poezia!”. De la poezia domnului Poclitaru nu trebuie să cerem nimic, că ea orişicum ne oferă. Profesorul Ion Pop, pe de altă parte, pune punctul pe „i” astfel: „Când spunem lirism spunem, desigur, emoţie. „Starea lirică” ar fi, aşadar, simplu definită, într-o stare emotivă, de dispoziţie sentimentală, „inspirată”, teren pregătitor, propice pentru un mod de raportare mai special la lumea din jur şi din noi. O stare mai aparte, în sensul că, datorită ei, universul în care ne mişcăm iese, măcar momentan, din acel soi de neutralitate, de banalitate, în care îl receptăm de obicei, şi ceea ce ni se întâmplă devine dintr-o dată mai vibrant, mai semnificativ, mai „important”. ” Sentimentalismul poemelor lui Sorin Poclitaru este ceea ce le face să iasă din anonimat. Faptul că îţi intră direct în inimă lăsând semne vizibile, că îţi merg direct în gând şi te fac să-ţi pui întrebări, că îţi intră pe o ureche şi din fericire nu au nicio şansă să iasă pe alta şi mai ales fiindcă merg direct la suflet şi nu mai reuşeşti să le dezlipeşti de el, asta face opera acestui poet trainică şi extraordinară.
Într-o versificaţie simplă, în catrene cu rimă clasică şi măsură exactă, cu nenumărate figuri de stil, dar abuzând în mare parte doar de vocabularul uzual, Sorin Poclitaru îşi dezbracă sufletul în faţa cititorilor, lăsându-i, totuşi, să îl perceapă după felul şi mentalitatea fiecăruia. Cei care au nuanţat poezia iubirii, surprinzând toate aspectele ei au fost pentru prima dată poeţii romantici, visători şi căutători ai absolutului în plan sentimental, astfel numind iubirea ca un sentiment întemeietor, ca un mit fundamental al poeziei de orice fel. De atunci şi până acum poezia de dragoste a trecut printr-o multitudine de schimbări şi etape. Și, totuşi, esenţa este aceeaşi şi ipostazele ei sunt tot aceleaşi. Dragostea imposibilă versus dragostea împlinită, dragostea ascunsă versus dragostea împărtăşită şi multe alte controverse, dar, mai nou, avem de a face cu dragostea pură versus dragostea falsă, şi spun dragoste falsă gândindu-mă la aşa-zisele „mariaje din interes”, una dintre ipostazele iubirii care a fost abordată de autor în opera de faţă. Femeia, această forţă motrice a vieţii, în chip de mamă, iubită sau amică este pretutindeni în opera lui Sorin Poclitaru. Femeie şi dragoste, acestea sunt cele două cuvinte care conturează cartea. În poemul „Mai spune” regăsim femeia în ipostaza iubitei din trecut: „Mai spune-mi că ţi-e dor de cum a fost – / Îmi plac minciunile dacă sunt spuse bine / Şi cine le mai spune-aşa, ca tine, / Bătând din gene ca-ntr-un teatru prost?”, iar în „Cum, nu ştii?!” vom observa nuanţa de dragoste trupească şi evidenţa faptului că dragostea este un drog „Cum, tu nu ştii că îmi e drog? / Sunt dependent de pielea-i fină, / De ochii ce împart lumină, / De-al degetelor dialog.”. Metaforele din poezia „Eşti tu” ne duce cu gândul la schimbarea întregului Univers pe care o percepem fiecare dintre noi în sinea noastră când ne îndrăgostim, văzând totul posibil şi persoana iubită într-un clopot de sticlă. Femeia în ipostaza mamei, şi mai mult, durerea provocată de moartea părinţilor o regăsim într-o serie din poeziile lui Sorin Poclitaru. De exemplu, în „În linişte”: „Părinţilor iubiţi care ne mor / Le dă în grijă Domnul alţi copii.” sau în „Părinţi îmbătrânind”: „Părinţii, îmbătrânind, devin copii, / Iar noi, copiii, devenim părinţi, / Ne supărăm că nu rămân cuminţi, / Frumoşi, puternici, tineri, buni şi vii. / Puţini ce mai veghem la capul lor, / Ca să-i iubim – suntem prea ocupaţi, / Parcă ni-i jenă c-avem mame, taţi, / Ne e ruşine nouă că li-i dor.”. De la naştere la moarte totul ţine de timp, acest aşa-numit de Shakespeare „cel mai bătrân dintre judecători” ne joacă mereu feste şi niciodată nu ne ajunge. Trecerea timpului este o temă filozofică adesea folosită şi în această carte. Spre exemplu, în poezia „Precum în cer” redescoperim urmele trecerii vremii peste lume: „Un fluture decolorat de vreme / Stă pe un ceas bătrân ce nu mai bate, / Iar aripile sale depărtate / Par două rime-îmbrăţişând poeme.” şi în „A îmbătrânit” este acelaşi motiv: „A îmbătrânit nisipul, draga mea, / Clepsidra e o piatră ruginită, / O viaţă într-o sticlă-încremenită / Ca un medalion de catifea.”. Și împletind femeia cu dragostea şi trecerea timpului, vom citi în poemul „Ai lumea mea” două sintagme memorabile: „Flori de trecut să nu rupi / Din amintirile mele.[…] Plouă mereu, nu te teme, / Ploile sunt ochii mei.”. Dar timpul aduce o dată cu trecerea sa neprihănita umbră a dorului: „Îmi mai lipseşti şi azi şi nici nu ştiu / Dacă e lipsă ce simt eu sau ură” sau „Mi-e atât de dor de tine câteodată, / Că-mi vine să te strig ca un nebun, / Să-l prind pe Dumnezeu din cer, să-i spun / Că pân’ la tine n-am iubit vreodată.”. Arta poetică nu putea să lipsească din opera autorului, acesta fiind adesea felul în care poeţii îşi spun oful. Poemul „Și poeţii mor” este exact acest tip de scriere: „Şi poeţii mor câteodată – / Obosiţi de rimă şi vers, / Poeţii nu mor niciodată, / De mult nu mai ştiu a muri, / Ei cântă prin ceruri pustii, / Când îngerii pleacă-n armată.”. Cât despre cealaltă „jumătate” a cărţii, autorul spune mai mult decât suficient astfel: „dragi copii, să ştiţi că există măcar un om mare care să fie întru totul de acord cu obrăzniciile fără de care copilăria ar fi plictisitoare şi care va spune mereu celor ce au uitat cât de frumoasă e acestă vârstă că eşti bătrân abia atunci când copilăria ţi se pare de neînţeles”. Ilustraţiile din cartea pentru copii sigur vor fi ca un magnet pentru aceştia. Grafica este realizată de Daniel Florescu, iar coperţile de Florin Constantin Verdeş. Prefaţa „cărţii-mamă” îi aparţine epigramistului George Petrone, în timp ce „cuvântul înainte” în care este expus şi motivul scrierii pentru „jumătatea de carte” este scrisă chiar de autor.
