L.D. CLEMENT:
Deunăzi, englezii (ei, nu chiar toţi) s-au speriat de câtă ciungă pot să fure românii din magazinele lor. După cum se înţelege, nu erau intrigaţi că fură, ci de ce se aprovizionează tocmai cu aşa ceva! Iar luni, BBC a pus doi redactori să elucideze (publicistic, într-o păginuţă) chestiunea. Adică n-au elucidat-o. Căci după ce rezumă nişte ştiri poliţieneşti, în care se vorbeşte despre „bande organizate” şi despre furturi cu valori între 318 şi 700 de lire sterline, iau dintre românii aflaţi, poate, la îndemână doar două voci: o studentă care opinează că, ajunsă în ţară, guma aceea s-ar fi dând rest la chioşcuri şi magazine (dar atunci de ce nu se ocupă furii şi de bombonele sau de alte nimicuri cu oarece preţ care nu rar ţi se vâră pe gât în chip de rest?!) şi directoarea unei fundaţii româneşti, care zice că nu ştie de aşa ceva (adăugând că românii „nu-s obsedaţi” de gumă, iar ciunga nu-i defel un „sport naţional” carpatin). Atât. Explicaţii însă ar mai putea fi, iar la ele se pot gândi nu numai generaţiile (neştiute englezilor) care se zgâiau prin vitrinele rarelor „şopuri”, care dacă „făceau rost” de-o ciungă de marcă (adevărată ciungă, nu ca cele autohtone, adesea crocante!) li se părea că sunt cu un deget în Occident, iar colecţionându-le ambalajele, pe cât se înmulţeau, gândeau că numără verzişori, nu gunoaie. Şi iată că, de departe, am putea primi argumente despre o perenă microcultură a ciungii la români. (La urma-urmei, guma de mestecat e străveche şi universală – se consuma din Neolitic; dar ciunga e rrromânească.) Dovadă că unii s-au schimbat atât de puţin. Sau mai deloc.
Popularity: 1% [?]
36 afişări
