Ion Trif PLEŞA:
Fără să ducă lipsă de poeţi, Bârladul are în Mihai Sultana Vicol un răzvrătit sigur de destinul său literar. Scrie poezie în paralel cu practicarea unei publicistici cu ţinte fixe: doborârea hoţiei, demascarea inamicilor Unirii Basarabiei cu România şi purificarea sufletului uman prin cuvântul tipărit. Cum ar putea un astfel de mânuitor de condei să scrie în tonuri călduţe, când programarea sa astrală este alta? Poet din categoria damnaţilor, identitatea sa se descoperă în explorări poetice ce presupun apelul permanent la biografie, ceea ce nu este imputabil, dimpotrivă, textele „elucidând” în chip admirabil, izbutit, zona sufletească în care refuzarea cotidianului ia forme atât de vehemente încât muzicalitatea şi reliefurile sentimentale cuminţi nu-şi mai au rost. Modernitatea sa decurge din convingerea că înseşi cuvintele nu-l pot susţine şi exprima până la capăt; poate tocmai de aceea, în discursul său liric renunţă la invenţiunile atât de frecvente, la alţii, azi, în genul „artă pentru text”, rezultatul fiind pentru cei care practică procedeul doar „text”, nimic mai mult. La distanţă de aceştia, precaut, gestionându-şi cu mână sigură reperele biografice proprii, uneori scandaloase, Mihai Sultana Vicol încarnează în variantă bârlădeană poetul total, refuzând prefăcătoria, necruţător cu sine însuşi nu numai în viaţă, ci şi în poezie. Necruţător, adică liber, o libertate specială, Dumnezeul său nefiind stabil.
E de mirare că până acum nu s-a găsit nimeni care să-l aşeze în familia poeţilor din care face parte un Dimitrie Stelaru, de pildă; dar, timpul nu-i trecut. Este un expresionist tenace, mânat de poezia din capul său spre alte zări numite, pe rând, înainte de 1989… „poetul care trebuie dat afară din Bârlad sau aruncat în închisoare, să tacă odată!”. L-au ţinut doar flămând şi disperat; după 1998 – autoexilat în Basarabia. Apoi, cutreierarea Bucovinei, încercând, cu mâinile goale şi adeseori singur, să coboare Ţara Fagilor de pe crucea unde stă răstignită… Într-un volum de versuri, „Cucuta supremă”, editat la Editura „Axa” din Botoşani, Mihai Sultana Vicol scrie de la început „Te iubesc Basarabia/ mâna mea dreaptă îţi aparţine”. Nu complică lucrurile, deşi ar fi putut să o facă. El spune, fără să se înrobească stilului oral. La o poezie mai departe, dăm de primul său autoportret, un amestec de metaforă memorabilă şi dureri neexprimate – „legat la ochi cu dimineaţa/ şi singur (…) între aripi de cuc” –, căci nu poate exista poet care să nu se simtă condamnat; de bună seamă, cucul e tot un fel de… ”cucută”, din moment ce întruchipează singurătatea supremă.
Sunt poezii scurte, adesea încorporând în ele personaje pregătite pentru întâlnirea cu cititorul şi chiar cu mileniul III: „prinţul Mâşchin” – „era ovaţionat de alcool,/ la distanţă de o moarte”; Iov însuşi joacă rolul lui… Mihai Sultana Vicol ca pentru a se curăţa de impurităţile biblice: „unde suntem noi/ cei din noiembrie-bestie dragă?”.
Ceea ce poetul crede că refuză cărţii sale, şi anume direcţiunea sentimentală, se întoarce cu vârf şi îndesat împotriva sa. „Cucul”, Mihai Sultana Vicol, nu se menajează, cum am mai spus, nici în viaţă, nici în poezie, convins că după moarte va învia ca să poată fi chemat la… Judecata de Apoi a femeilor. Numai Mihai Sultana Vicol a putut să scrie despre sine, ca semn de netăgăduit că nu-l preocupă ce se petrece în jurul său, „vuietul vremii”, versuri ca acestea, coborând singur-singurel, până-n faţa ultimei oglinzi, cea prin care nu pot trece decât cuvintele sale.
…Se risipeşte prin oraşe moldave, lăsându-şi urma sub zidurile Căprianei, celebra mănăstire din Basarabia, sau sub cele ale Suceviţei, supărat că mulţi conaţionali de-ai săi nu sunt vrednici de înaintaşi. Singura lui protecţie, prin peregrinările sale prin lumea largă, e mâhnirea lui Bacovia, din care se nasc multe din versurile sale.
Popularity: 1% [?]
49 afişări
