Cezar STRATON:
Noul „triunghi” amoros (soţ – soţie – amantă) nu are nimic în comun cu vodevilul clasic şi nici cu modelul burghez al secolului XIX. Noile doamne şi domni… nu mai are remuşcări şi nici suferinţe sufleteşti. Adulterul e adesea un sport, o clipă de relaxare, el nu pretinde obligatoriu ataşament, afecţiune. A înşela nu este egal cu a alege, a părăsi „Dragostea plurală” e o realitate, căutarea plăcerii un drept revendicat şi practicat adesea „la lumina zilei”. Femeia nu mai acceptă umilinţa impusă de condiţia ei inferioară de fiinţă dependentă de bani, deci şi de bunăvoinţa soţului.
Jocul dragostei are azi alte reguli, alese şi impuse de femei. Într‑o anchetă publicată de o revistă franceză, această „răsturnare” de forţe era clar evidenţiată de tristeţea unor bărbaţi‑amanţi, ce se simt frustaţi şi chiar umiliţi de rolul şi locul strict definit şi limitat ce li se acordă în relaţia cu femeia altuia. S-a cam dus vremea în care femeia croşeta tristă şi resemnată, aşteptând în lacrimi vreun semn de a iubit.
Deruta bărbaţilor‑obiect e firească. De fapt, ce vor femeile de azi? Ce aşteaptă ele de la noi? Annik Houel, autoarea cărţii „Adulterul la feminin” explică: „Femeile ce aleg dualitatea soţ‑amant se reîntorc, de fapt, la „amorul curtenesc” al Evului Mediu. Un ev cu mult mai puţin arhaic decât am fi tentaţi să credem: femeia măritată avea drepturi clare (îşi păstra numele de fată., zestrea, se bucura de o anumită autonomie juridică în raport ci soţul ei). Ea putea exersa multe profesii şi putea studia. Mai mult. Se bucura de o anumită libertate, datorată tradiţiei celte. Mai mult, relaţiile amoroase erau guvernate de „curtoazie” – modelul prin care o femeie căsătorită îşi putea exprima liber dorinţele şi avea posibilitatea să şi le satisfacă împreună cu al său „dulce iubit”.
Femeia de azi – dinamică, independentă, stăpână pe sine – are de făcut, în forul ei intim, faţă unei dificile provocări. Ele nu ştiu cum să concilieze optim noua lor libertate cu nevoia eternă de securitate, dorinţa cu nevoia unui cuplu fuzional, dragostea cu durata. Ele îşi doresc „şi pâinea şi cuţitul”: un soţ‑amant, dar şi libertatea opţiunii; îşi doresc bărbaţi simultan… şi tandri, protectori şi fragil. Sfârşitul „războiului sexelor” este, probabil, pur sexual, iar sexele trebuie atent redefinite în esenţa lor.
Dacă ar fi să credem în rezultatele unei anchete publicate în „Marie‑Claire”, amantul perfect e „bărbatul – colac «de salvare”, de folosit strict la nevoie şi de aruncat «înainte de data expirării»”. Fără regrete, fără lacrimi, fără sentimente. Cuplul rămâne, totuşi, o valoare certă, un ideal, chiar şi în aceste vremuri ciudate. Reţeta e simplă, deşi pare ciudată: se „poartă” duetul „soţ‑amant”, se conciliază – în maxim secret – solidaritatea mariajului cu deliciosul frison amoros. O „profesionistă” a adulterului îl defineşte perfect. Aşa ai doar partea bună a tot ce înseamnă şi dragoste şi sex: un amant nu sforăie, nu e bolnav şi morocănos, e frumos şi mereu disponibil. Este medicamentul meu bio, antidepresivul de folosit când e cazul, diazepanul meu viu. Îmi oferă satisfacţii nu doar sexuale şi… mă ajută să îmi suport soţul”.
O altă constatare interesantă: motivele adulterului feminin nu sunt în principal de ordin strict sexual. E vorba, mai ales, de monotonia şi uzura ce se instalează în cuplu, de lipsa de dialog. De imaginaţie, de ignorarea micilor atenţii şi gesturi de tandreţe. Cuplul – spunea cineva – este o casă care se construieşte perpetuu. Resemnată, o altă femeie scria că e mai degrabă „o frunză ce cade sub efectul vântului. Pe scurt, care lipseşte: neprevăzutul, emoţia, inima care să bată mai tare… Amantul?
Dincolo de neînţelegerile conjugale – citate, într‑un sondaj de 60% din femeile „poliiubitoare” (pentru a evita termenul refuzat, cu argumentele citate, de ele cel de „adulterine” – alte motivaţii aduse sunt plictiseala (38%), răzbunarea (47%). Şi nu în ultimul rând – evident că s‑au admis răspunsuri multiple – „dragostea la prima vedere”, acel misterios coup de foudre (50%).
Ce este adulterul? UN termen juridic şi religios ce desemnează o relaţie amoroasă sau sexuală între două persoane necăsătorite una cu cealaltă, dar dintre care cel puţin una este căsătorită. În sens mai strict, adulterul e consacrat doar de îndeplinirea unui raport sexual între cei doi. Adulterul este încă reprimat penal în anumite ţări, iar infracţiunea este încă pedepsită cu executarea prin lapidare în multe ţări ce respectă legea islamică.
Cât de răspândit este adulterul? Nimeni nu ar putea da un răspuns exact în acest domeniu a cărui regulă unică este secretul. Un indicator orientativ? Ni‑l oferă Evelyne Sullerot în cartea sa „Quels pères, quels fils?” ce estimează – pe baza studiilor AND pe grupe sanguine, că între 8‑10% din copii nu sunt ai tatălui „oficial”.
> „În Roma Antică, „castitas” nu are defel sensul de virtute, de morală, folosit în prezent. Castitatea înseamnă integritatea „castei”, legară de embrion ce provine din sămânţa virilă. Violată – deci nu vinovată – Lucreţia trebuie să se omoare pentru că poartă sămânţă străină. Şi se omoară.” (P. Quignard)
> „Încornorat”. Un cuvânt ciudat, ce nu are… feminin.” (Jules Renard)
Popularity: 1% [?]
75 afişări
