Cezar STRATON:
„Până ce moartea ne va despărţi!”
Majoritatea bărbaţilor şi femeilor de vârstă adultă au rostit acest jurământ. Câţi din ei, câte din ele îl respectă de-a lungul întregii lor vieţi? Nimeni nu s-ar putea încumeta să încerce a da un răspuns precis la această întrebare. Cert este că lăudata „revoluţie sexuală” din deceniul şapte al secolului trecut, apariţia pilulei şi emanciparea femeii nu au dus la întărirea cuplului şi valoare perenă, ci la disoluţia acestuia. O dovedesc rata în creştere a divorţurilor, dar şi atitudinea personală şi percepţia socială asupra adulterului, cândva condamnat ca un păcat capital. O dilemă fundamentală: este monogamia un dat biologic ori doar o convenţie, o normă socială? Sunt masculii speciilor animale, poligami prin natura lor intrinsecă?
Referitor la „homo sapiens”, o idee răspândită de anumiţi biologi şi etnologi, susţine că bărbaţii ar fi, esenţialmente, cuceritori şi activi, iar femeile, monogame şi selective: pentru a‑şi împrăştia cu eficienţă „amprenta genetică”, masculul trebuie să fie poligam, în vreme ce femela – odată găsit etalonul adecvat nevoilor sale – trebuie să încerce să‑l păstreze, să îl „izoleze” de chemarea altora. André Lânganey, genetician şi profesor universitar (Geneva) afirmă clar: „la animale, cuplul e o excepţie. Pentru a fi fidel, trebuie întâi identificat «celălalt», partenerul ales şi exclusiv. Ori, cele mai multe animalele nu procedează astfel. Fidelitatea se defineşte mai degrabă prin luarea în posesie a unui anumit teritoriu”.
Desigur, orie regulă îşi are excepţiile sale: între păsări, doar berzele şi lebedele sunt fidele. La mamifere, cuplurile stabile sunt şi mai rare; între primate, gibonii sunt monogami. La alte specii, masculul dominant accede, în maniere variabile, în timp, la femele diferite, mai mult ori mai puţin numeroase ori fidele. „Strict genetic vorbind – este de părere alt genetician, Pierre‑Henri Gouyon – bărbatul ar putea avea o moştenire cromozomială ce i-ar putea explica infidelitatea. Dar ar fi greşit să abordăm evoluţia în manieră simplist biologică, considerând «datul generic» ca fiind inductabil”. Thomas Huxley a spus foarte bine: „Natura nu e nici morală, nici imorală. Ea este a‑morală, morală fiind o valoare socială”. Ambii autori citaţi atrag atenţia că teoria „determinării” genetice cromozomiale a comportamentului sexual este o exagerare inspirată de „misoginismul” culturii occidentale şi a „dictaturii genetice” la autorii şcolii biologice anglo‑saxone.
De‑a lungul mileniilor, infidelitatea bărbatului a fost tolerată, în vreme ce „trădarea” femeilor a fost aspru pedepsită. Motivul real: păstrarea purităţii descendenţilor, certitudinea corectei filiaţii. De altfel, originea cuvântului latin „adulterium” este „alterare”, în sensul că de impurificare a sângelui, a liniei genetice masculine. Istoria adulterului se poate confunda cu istoria femeii văzută prin ochii bărbatului: etern lascivă, incomodă şi infidelă, periculoasă şi criminală. Până recent, copiii „din flori” erau marginalizaţi; de altfel, aceşti copii nu au căpătat un statut egal cu al celor legitimi decât abia în 1972.
Popularity: 1% [?]
