Alma Ioana GAVRIL URSACHE:
Autorii bucovineni au un alt fel de a scrie, mai relaxat, mai sensibil, mai intens. Ei se identifica uneori cu spatiul mirabil din care provin si-si pun amprenta zonei peste cărţile lor. Bucovina înseamnă tradiţie, religie, bună înţelegere între etnii, cultură, tăria aerului de munte care te inspiră la visare şi mai ales dragoste faţă de oameni, oameni în adevăratul sens al cuvântului. Carmen Veronica Steiciuc este un suflet frumos din literatura contemporană din zona de nord a Moldovei. Atunci când îi descoperi scrierile, acestea îţi pătrund în inimă iremediabil. Născută în toamna anului 1968, ea debutează literar în 1995 cu volumul „Culoarea neprevăzută a orei”. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România, vicepresedinte al Societăţii Scriitorilor Bucovineni, redactor la publicaţia „Bucovina Literară” şi consultant artistic pe literatură în cadrul Centrului Cultural „Bucovina”. In octombrie 2005 a fost primită în „Ordinul Poeţilor Mantelaţi” din Torino-Italia, iar in iunie 2009 a primit rezidenţă literară pentru poezie la vila scriitoarei Marguerite Yourcenar din Saint-Jans-Cappel, Franţa, fiind al doilea scriitor român, după ieşeanul Dan Lungu, care a primit aceasta rezidenţă.
Volumul „Cu o pereche de aripi noi”, apărut în anul 2005 la Editura Augusta, este cel de-al patrulea publicat sub semnătura poetei Carmen Veronica Steiciuc. Pe coperta regăsim un detaliu din pictura consacratului artist Marc Chagall – „Îndrăgostiţi sub clar de lună”. Cartea conţine cincizeci de poeme cu teme diverse, laitmotivul fiind dragostea, pentru că „Dragostea ne dă puterea să înfăptuim imposibilul.” (Paulo Coelho). Universul poetic pe care îl creează autoarea se deosebeşte de oricare altul prin stropul de magie care se strecoară în fiecare poem. Originalitatea stilului şi talentul „abundent” pe care îl demonstrează Carmen Veronica Steiciuc în scrierile cuprinse în volumul „Cu o pereche de aripi noi”, te fac sa te îndrăgosteşti iminent şi definitiv de aceasta carte. Autoarea scrie o poezie fără rimă şi ritm, dar cu strofe bine definite, fără semne de punctuaţie şi majuscule, dar cu o multitudine de figuri de stil, fără cuvinte mari, dar cu subtilităţi, multe înţelesuri şi sentimente inconfundabile. Carmen Veronica Steiciuc este o scriitoare remarcabilă, dar este în primul şi în primul rând un om, un om frumos la suflet, şi asta se poate observa fără prea multă cunoştinţă de cauză din poeziile ei. Sinestezia şi personificarea sunt figurile de stil preferate ale autoarei, se pare, pentru că majoritatea poemelor sale conţin aceste procedee stilistice prin care totul pare mai viu, mai aproape de cititor. Cele mai interesante personificări ar fi: „apa […] furioasă”, „poemul se scrie singur”, „sâmburele zace” sau „mi-au îmbătrânit aripile”, dar, se poate spune că întreaga operă a autoarei este o figură de stil. Un element aparte este şi apariţia imaginilor artistice de tip olfactiv („scorţişoară”, „mirt”, „miros de fân proaspăt”) şi gustativ („bob de sare”, „mere verzi”, „micul dejun”). Repetiţia este folosită în poemele din cartea de faţă pentru a sublinia sau a evidenţia anumite lucruri, dar şi pentru a se autoconvinge eul liric de anumite fapte ca în exemplul: „vei veni când vei veni”. Lipsa semnelor de punctuaţie de orice fel lasă la latitudinea receptorului felul în care se va interpreta poemul, mai mult decât dacă acestea ar fi existat.
Poezia lui Carmen se serveşte cu un ceai cu scorţişoară, într-un balansoar, în faţa unui şemineu, într-o seară friguroasă de iarnă. De ce? Pentru că acolo ne conduce chiar autoarea, prin imaginile pe care le contureaza: „un şemineu uriaş din pietre”, „scorţişoară şi mirt”, „balansoarul din care te privesc”. De asemenea, se înţelege că poemele au fost scrise cu gândul la cineva drag. De aici şi înclinarea către tema dragostei. Poemul „Fiecare încercare de a te iubi” este concludent în acest sens: „îmi urmăreşti atent fiecare / încercare de a te iubi cine ştie când unde cum şi mai / ales dacă eu voi mai trece prin visele tale”. Poemul „Despre noi”, din care citam: „despre noi s-au scris manuscrise întregi / pe care nu le-a înţeles nimeni”, si poemul „Ca şi atunci”: „iubirea mea este liberă şi se aruncă în braţele tale / fără nici o ezitare”, sunt pur si simplu emoţii îmbrăcate în cuvinte. Unele versuri şi sintagme dau impresia de uşor delir în care se exonerează, se revarsă o mare de sentimente şi cuvinte care exprimă stări complementare. Majoritatea poemelor din carte sunt statice, într-un cadru limitat, dar cald şi potrivit.
Marele scriitor Jean Cocteau definea poetul ca „un mincinos care spune întotdeauna adevărul”. Poetul minte frumos, despre iubiri împlinite, vieţi veşnice şi seri perfecte, dar în spatele acestor himere se ascunde un suflet simplu care visează la aşa ceva, ca noi toţi ceilalţi locuitori ai planetei.