…Poate că una dintre ultimele zile călduţe de toamnă. După şcoală, câţiva prichindei coboară pe terenul de joacă: strada dintre blocuri, cu cele câteva petice de alee unde nu s-au putut parca maşini. Acolo şi ei, cu maşinuţele lor de jucărie. Îi ascult de după fereastră cum trasează „autostrăzi”; iar acestea fiind de-acum făcute, unul se gândeşte să contureze între ele ”o ţară”. Şi-i aud cum îşi plimbă maşinuţele prin ţară. Dacă au o astfel de ţară, altcineva (sau tot acela?) zice să construiască mall-uri în ea. Şi probabil le construiesc, nu se joacă. Altul (acum, sigur altul) zice că e nevoie de fabrici. De unde vor fi ştiind ei vorba asta şi de ce să fie nevoie de fabrici într-o ţară cu mall-uri? Treaba lor! Atât că nu se pricep să edifice decât două: una de ciment (vor fi având nevoie pentru autostrăzi) şi alta de răcoritoare (probabil sub franciză, căci este vorba despre o marcă prezentă în mai toată lumea), absolut necesară. Şi dacă au pus pe picioare o ţară adevărată, unul zice (parcă spre surprinderea tuturor): Eu sunt preşedinte! Câteva clipe nu se mai aud voci, nici zgomotele roţilor de plastic pe caldarâm. Şi eu sunt preşedinte!, zice altul, dar preşedintele deja existent explică prin vorbe rare, ca de la o tribună: O ţară nu poate avea decât un preşedinte. Şi pe când candidatul la fotoliul de al doilea preşedinte îşi consumă uluiala, un glas piţigăiat strigă: Atunci eu sunt rege! (Chiar aşa: un rege acum şi atunci.) E suficient să stârnească întreg corul vociferărilor, marea adunare naţională (să fie vreo 5-6 băieţi) intră pe dată în sesiune extraordinară de lucru. Strigă toţi. Nu se mai înţelege nimic. Îşi iau jucăriile şi pleacă. Linişte. Pace. (L.D. CLEMENT)
Copyright © 2024 clement.media All Rights Reserved.