Suceava

Se spune adesea (am auzit aceste vorbe de multă vreme şi de la mulţi; treptat am prins a le înţelege şi a crede în ele) că sucevenii nu-s tocmai precum alţii (cum rădăuţenii sau fălticenenii, bunăoară), că sunt încă noi, neadunaţi, că nu-şi exprimă cheagul de a fi ce sunt, că nu şi-au construit suficient, împreună, o identitate. Aşa a fost să fie! Ca acum jumătate de veac şi mai bine, Suceava să ajungă a fi un târguşor cu oameni rari; ca în deceniile de pe urmă să crească precum un aluat din oameni răscoliţi din sate vecine şi depărtate, puşi la navetă şi la bloc, puşi să facă hârtie, sticlă, utilaje şi piese de schimb, rulmenţi, fibre artificiale. În majoritate, sucevenii sunt ei şi urmaşii, şi urmaşii urmaşilor lor, într-un oraş cu Cetate şi biserici, în care multe din urmele oraşului care a fost cândva (atât cât a fost) au fost măturate de timp. Iar multe ocazii de a fi suceveni în relaţie cu ce-a fost şi ce este nu prea au. Dar iată că una poate fi chiar în zilele ce urmează. Şi poate că n-ar fi rău ca pe lângă spectacolul firesc astăzi presupus de un festival medieval să încerce să păşească un pic dincolo de convenţie, în strădania de a inspira o poveste ce merită a fi ştiută, ce merită a nu fi dată uitării. Cetatea există, însă trebuie s-o priveşti şi s-o crezi! (L.D. CLEMENT)