Cezar STRATON:
V-am obişnuit până acum, dragi cititori, să vă înfăţişăm, în cadrul acestui ciclu consacrat „iubirilor domneşti”, poveşti de viaţă şi dragoste adevărate, dar implicând – cum altfel? – mereu cuplul, perechea, duetul, adică acea eternă căutare – respingere – fuziune, ce dă sens „androginului” originar, întregului ce se împlineşte şi rezistă doar prin întâlnirea „bărbat – femeie”.
Am scris despre Cuza Vodă, am încercat – în premieră – să dăm deoparte grelele draperii de brocart aurit pentru a arunca o privire indiscretă în… dormitorul lui Ştefan cel Mare. Doi bărbaţi puternici şi… deplini în toate accepţiunile posibile ale termenului ce defineşte, popular, virilitatea… O condiţie – încep să cred – preliminară, indispensabilă înscrierii în galeria „nemuritorilor”… Mai pe şleau spus, ca şi în iubire (sex), în istorie „bărbăţia” (fudulia?) în ambele ei accepţiuni, este de rigoare…
Nu ştiu de ce – dar asta veţi judeca dumneavoastră – acum îmi vin în minte vorbele supra(excesiva) lucidului scriitor italian Cesare Pavese, autorul tulburătorului (prin sinceritate aproape masochistă) jurnal intitulat „Meseria de a trăi”. Acest adevărat bărbat, conştiinţă dureros de lucidă a zbuciumatului secol XX, avea să se sinucidă, într-un motel de duzină, pentru că femeia pe care o iubea nebuneşte îl părăsise (după ce, când Cesare era în culmea gloriei îi oferise, fără rezerve, farmecele ei uşor ofilite). Înainte de a „alege noaptea”, Pavese a scris, sec, pe un petic de hârtie: „nişte femeiuşti mi-au făcut-o”. Voi lăsa deoparte bârfe, conform cărora sensibilul condeier şi-ar fi pus capăt zilelor nu din cauza iubirii sale brusc neîmpărtăşite, ci din pricină că decizia adoratei de a-l părăsi se datora neputinţei bărbatului, efect cumulat al îmbolnăvirilor „lumeşti” contractate de acesta în mediul boem italian interbelic… Ceea ce încerc să relev aici, în contextul unei dorite identităţi (potenţă fizică = potenţă politică) este o altă memorabilă frază a lui Cesare Pavese (citez aproximativ, din memorie): „Pentru artă, ca şi pentru iubire, îţi trebuie… testicule… În lipsa lor, privirea romantică, dorul plângăcios nu sunt suficiente pentru împlinire: nici artistică, nici sexuală” Pornind de la acest postulat (atât pentru creaţie, câr şi pentru iubire e nevoie – obiectiv – de originalitate şi forţă creatoare) eram cât pe ce să pun semnul egal (ca mai sus), între potenţă şi putere: avem aici exemple şi dovezi celebre: Cuza, Ştefan cel Mare, Mussolini, dar şi alte posibile nume de hipersexuali ofensivi care, convinşi că, în final, cea mai bună amantă rămâne puterea absolută, şi-au împlinit „orgasmul” fiziologic în politică şi… istorie.
Ei bine, taman când mă bucuram că tocmai am lansat „prima teoremă” (axiomă) a lui Cezar ce ar glăsui cum că doar cei „bine dotaţi” sexual de Mama-Natură ar avea şanse şi dreptul să „posede” puterea şi istoria… ei bine, mi-am amintit la vreme că această asociere este forţată dacă nu chiar de-a dreptul falsă… De ce? Pentru că – aşa cum tot eu am constatat în ciclul „Sex, boală şi putere”, dimpotrivă, cei mai absoluţi şi mai duri dictatori ai istoriei au fost bărbaţi cu evidente şi obsedante complexe sexuale… Aşadar, şandramaua mea logică e doborâtă de primul vânt, de vreme ce în galeria „celor tari” se regăsesc mai multe nume de „handicapaţi” sexuali decât în cea de „potenţi”: Mao, Stalin, Hitler sunt doar câteva exemple celebre…
Aşadar, o temă ideală de discuţie ar fi: cum poţi influenţa destinele a milioane de oameni ca prelungire, în social a „impotenţei” tale fiziologice şi cum o poţi face – de regulă, istoria ne-o spune! – preponderent negativ, atunci când dai glas – complexelor tale cele mai intime, frustrărilor tale din pat… Tulburător, dureros subiect… Voi reveni acum la temă, prevenindu-vă, cinstit că în viitoarele articole ale seriei „Iubiri domneşti” vom da prioritate elementului feminin, deoarece – aşa cum am încercat să explic la începutul articolului – femeia şi nu bărbatul este „sarea şi piperul” oricărei relaţii… Vom avea aşadar, în numerele următoare, dovezi de „iubiri domneşti” văzute şi interpretate din unghi feminin şi nu masculin. Vom „focaliza” exclusiv pe rolul şi influenţa femeii şi nu pe cele ale bărbatului, fie el şi domnitor sau rege… E nu doar mai politicos… E chiar mai real, mai cinstit. Dar, pentru că tot am intitulat acest articol „Ana, iubirea ascunsă a lui D. Cantemir” trebuie să îi consemnăm aici măcar prezenţa. Ei bine, această tânără era, se pare, cea mai frumoasă şi jinduită femeie a epocii sale. De ce? Veţi înţelege mai departe…