Clara CĂŞUNEANU / Junior Media:
Motto: “Despre flori, şi de prin bălţi, numai de bine” (Camil Petrescu)
Plimbându-mă aşa, hai-hui, pe străzile prinse în mohair argintat ale Sucevei, mă întreb,
în postura Gânditorului de la Hamangia, dacă primăvara nu cumva ne-a uitat sau a uitat de petecul nostru de cer inconfundabil. Oamenii trec grăbiţi, timpul trece desculţ pe asfalturi, grăbindu-se să se odihnească şi el.
Numai florăresele din faţa magazinului Bucovina mai stau în aşteptare. În aşteptare de clienţi, de o vorbă, de un destin. La ele, timpul ajunge greu, printre imagini trecătoare: oameni, maşini, autobuzul 4. La ele trebuie să cauţi timpul în buchetele de flori. La ele… lalele, chiar dacă nicio rimă, oricât de subtilă ar fi, nu le va atinge sufletul. Şi nimeni nu face nimic pentru ele, nici măcar timpul nostru cel de toate zilele, primit din prea multă îndestulare.
Am mers într-o dimineaţă cu soare ascuns să văd care e viaţa, cum e viaţa, dacă oamenii care vând flori, pe scurt – florăresele, trec prin viaţă ca la carte (cum o mai fi şi aia), sau viaţa îi păcăleşte şi îi încuie pe dinafară. “Numai florile astea mă ţin în frigu’ de afară, domnişoară”, mi-a spus copila de la prima gheretă, Maricica, într-o straşnică sforţare a ochilor sticloşi de a nu se topi sub ivirea primelor raze. Maricica are acasă o mamă bolnavă şi o soră mai mică, la şcoală. Ar fi trebuit să fie la facultate acum, însă multora le este luată şansa asta.”Mai stătea mama înainte, dar de când cu operaţia, e şi frig acuma afară, poate vine prin mai, încolo. Şi eu n-am ce, face don’ şoară, tre’ să trăiesc din ceva, nu?” Trist. Foarte trist. Se putea să aud ceva mai trist? Să zicem că nu.
O dimineaţă nu prea primăvăratică, născută parcă din cenuşă, îi adăposteşte în frig, că altundeva nu are unde, pe florarii cei foarte îmbujoraţi, care-şi plătesc cu propria răsuflare tributul aerului. Vremea începe să se încălzească. Nu mare mi-a fost mirarea să văd că şi sufletele florăreselor s-au încălzit, devenind mai deschise cu mine, mai altfel. În fond, nu voiam altceva decât să… privesc lumea prin ochii florăreselor, să văd o poveste ce avea mai târziu să curgă de la sine, din chiar privirea lor. Fiecare are ceva de spus, ceva de depănat, ca o istorie care merge mai departe, dincolo de timp, în timp şi chiar şi peste timp. Chiar peste înţelegerea multora.
Florile şi-au deschis sămânţa în faţa trecătorilor de azi, de mâine, absorbiţi preţ de două trei secunde de corolele lumii de dimineaţă, o lume ţesută de florărese. În o mie de culori şi tot mai multe, florile se izbesc, în talazuri, în ochii mei, ai florăreselor, ai trecătorilor. Întâmplarea face ca prezenţa lor aici să fie, paradoxal, pură întâmplare, sau nenoroc, vorba doamnei Dănilă: “Când noroc nu e…” Nimic nu e, nu-i aşa? Însă toate vorbele lor, vorbe de florărese, m-au făcut să mă gândesc, într-un sens pozitiv, că secolul vitezei ne modelează în nişte idealişti, unii mai nebuni decât alţii, aplatizaţi de propriul suflet.
Încarcerată în propriul idealism până la… Dumnezeu, realizez cu câtă nebunie curată am putea gusta, pe cinstite, adevărul dulce-amărui al unei florărese. Din lume puţină a celor patru florărese, doar doamna Iliade practică meseria, cum zice ea, “din moşi-strămoşi”, fiindcă e cu adevărat pasionată de flori şi florărit… Risipei se deda florarul, ar fi zis un anume poet, pe care florăresele, chiar doamna Iliade, care acum alege nişte lalele pentru un tânăr emoţionat nevoie mare, chiar ea nu l-ar fi putut lua în serios.
Culori, o mie. “Dar ce mirosuri, domnişoară dragă!” Aşa intră în vorbă o fetişcană cu batic înzorzonat şi cu ochi neastâmpăraţi. Lumea simţurilor mele se condensă deodată în miros. Nimic altceva. Preţ de secunde bune. Fiinţa mea dulmeca miresmele florilor în letargie. Când mi-am revenit, doamna Toader mi se plângea că “numai gerbere se mai cumpără, aşa, domnişoară, mai des. Deh, că doar e criză, o trece odată şi pacostea asta”. În vorbele de-acum bătrânei florărese – să fi avut vreo 70 de ani – mi se relevau fulgurant sinceritatea şi amărăciunea de pe chipul tuturor florăreselor, dinainte de a vorbi cu ele. I-am dat dreptate femeii, în gând, cu felul atipic al nostru, al românilor, de-a face haz de necaz: “Ţara arde, babele se piaptănă”. Gândindu-mă la vândut flori. Gândindu-mă… “Acuma, ce să faci?”, începuse ca pentru ea doamna Arsenie, într-o reluare a vorbei „poporale”, zâmbind către mine şi mai apoi către primul client. Voia un buchet de trei gerbere. Doamna Dănilă începu să chicotească, uitându-se la doamna Toader într-un soi de înţelegere tacită.
Maricica a fost mai norocoasă. O doamnă la patru ace, cu blană şi cu tocuri, parfumată-parfumată, vrea un buchet de cinci trandafiri. Maricica, numai zâmbet, pregăteşte minuţioasă foarfecele şi aranjamentul floral, că “mai toţi clienţii sunt mofturoşi acum. Să fie totul perfect!” Perfecţiunea stă… chiar nu ştiu în ce stă acum. Voiam să fac altceva pentru câteva clipe. Mi-am întors privirea, între timp, către oamenii de pe stradă. Timpul galopa pe spinările oamenilor, subjugându-i într-o indiferenţă ce le mecaniza gesturile, mimica, totul. Şi iar maşini, şi iar claxoane, mă mir cum de rezistă florile la atâţia decibeli în timpan şi nu “se oftică” şi ele, vorba aceea. Numai în bobocii florilor îşi întindea soarele, leneş, clipele, să se usuce de burniţa de dimineaţă. În petalele trandafirilor roşii, lumina se pulveriza ca un sclipici. Pe formele lalelelor lăsa pete luminoase. “Gerbere, ce să-i faci? Las’ că-i bun şi aşa”, se aude vocea doamnei Dănilă, conversând cu doamna Toader. Faţa ei şi a Maricicăi parcă înfloriseră înaintea primăverii. “Este explicabil, dacă te gândeşti că avem 2-3 clienţi pe zi. Numai la 8 martie, zile de astea mai importante, faci ceva bani”, îmi explică doamna Iliade. “Şi cum gerberele’s cele mai ieftine, nu prea se face mult.” Tare de tot acest “explicabil”, în armonie perfectă cu “gerberele”…
