L.D. CLEMENT:
E vacanţă pentru multă lume (de observat şi străzile aproape pustii înainte de ora 8, ca dovadă că, dintre „fabricile” care mai funcţionează, şcoala încă mai funcţionează, totuşi, când funcţionează şi, faţă de alte veri, de alte vacanţe, subiectele legate de învăţământ sunt dintre cele mai insistente. Printre ele a înviat şi cel al uniformelor şcolare. Care se iţeşte periodic, se aruncă în arena publică până ce, mototolit şi cu ciuciuleţi, cum odinioară uniformele de calitate proastă pentru băieţi, este părăsit. Până când se găseşte cineva să-l îmbrace din nou şi să iasă cu el pe strada mare. Subiectul. Pentru a stârni opinii pro sau contra, până nu se ştie unde. Cei care ar urma să poarte o uniformă sau alta se pare că sunt tocmai cei mai puţin întrebaţi. Poate şi pentru că dinspre ei părerea este cel mai clar conturată: un „nu” hotărât, ce are temei mai curând în refuzuri de tot felul, obidite, înghiţite-n sec, pedepsite la palmă, peste obraji, peste… ale părinţilor, ale bunicilor. Chiar dacă nu sunt întrebaţi direct, ei au voie şi pot să spună că n-au nevoie de uniforme şi de uniformizare, că, la o adică, nu uniformele îi ajută să ia ori să pice bacalaureatul. Iar dintre ei/ele, destui, deja trecuţi/trecute prin mode şi tendinţe, îşi afişează în vacanţă, ca şi la şcoală, fustele foarte scurte, încălţările colorate, pălăriuţele şi şepcuţele, blugii ca nişte salopete de vreme rea, hăinuţele de 2-3 ori mai scumpe decât ar trebui să fie pentru că sunt trendy şi pentru că le vor. Ei zic „nu” uniformelor, pentru că nu vor să renunţe la uniformele pe care le poartă deja.