Elisabeta MARUSEAC / Junior Media
Acum simt că Tudor Chirilă cântă (şi) pentru mine: „Trenul accelerat Bucureşti –
Mangalia pleacă în cinci minute de la linia cinci”. Numai că trenul meu pleacă din Suceava. Numai că trenul meu se opreşte în Buzău. Numai că… Îmi târâi cu greu troller-ul doldora de nimicuri ascunse de fermoarul abia închis. („Să iei tu şi şampon, la mine nu încape.”, „Am cumpărat şi biscuiţi.”, „Nu uita de umbrele, măcar să fie acolo!”) Am emoţii. De ce? mai că nu ştiu nici eu. Mă gândesc că voi fi printre studenţi. Se spune că felul lor de a trăi şi de a iubi se apropie de zborul pescăruşilor. Un zbor frumos tocmai pentru că e scurt şi plin de aventură. E prima mea escapadă de genul acesta. Totuşi de oameni nu mi-a fost frică niciodată! Dar pentru orice există un început, chiar şi pentru mine…Sau poate mi-e frică de libertate, de fericire. Mi-am dorit atât de mult plecarea aceasta, încât acum, când se întâmplă cu adevărat, mi-e dor de acea aşteptare, de voluptatea de a putea trăi aceleaşi clipe de mii de ori. E poate golul visului împlinit… Plec lăsându-l pe A. în gară. Plec fără să mai privesc înapoi. Rămas bun, oraş drag!
E abia miezul nopţii. Adică abia începutul zilei. Nu pot să dorm şi sigur nu e din cauza huruitului trenului! Ba chiar mi se pare un cântec ritmat: tu, tu-tum, tu-tu-tu-tum, tu-tu-tu-tum… Refrenul îl fredonează vocile înăbuşite din gări care anunţă sosirea trenului şi enumeră toate micile şi marile noastre opriri. Peste tot aceleaşi intonaţii puternice, voci feminine ce-şi opresc tumultul cuvintelor în gât, eliberându-l brusc în torente. Numai o dată am tresărit auzind o voce clară, bărbătească, aproape veselă. Mi-au rămas în minte acele inflexiuni pline de vitalitate, odată cu marele ceas (uriaş, aproape) ale cărui ace măsurau exactitatea călătoriei noastre… În compartiment mai sunt două cupluri şi o familie: soţul, soţia şi băieţelul lor de vreo 4 anişori. Are ochi mari, căprui, i-am văzut când l-au adus ai lui în braţe. M-au fixat deodată (ochii lui,da!), m-au pironit pentru câteva clipe, apoi brusc s-au întors către mămica lui. Mi-a dat, probabil, de înţeles că zâmbetul acela simpatic pe care l-am afişat de îndată ce l-am văzut n-o să meargă cu el! Nu, nu, el nu se lasă înşelat, n-o să se joace cu mine doar pentru c-am încercat să fiu amabilă! Acum doarme, probabil visează, picioruşele şi mânuţele nu-i stau locului deloc. La intervale regulate, unul dintre părinţi îl mângâie şi îi îndepărtează părul lung, drept, de pe frunte. Mă întreb ce fel de imagini îi tulbură lui somnul… Pe partea opusă, doi îndrăgostiţi dorm sprijiniţi fiecare de umărul celuilalt. Ea e brunetă, părul ondulat îi acoperă. Totuşi, chiar şi în întuneric, le sclipesc zâmbetele adormite pe feţe, probabil, şi mâinile împreunate ce se odihnesc pe genunchiul lui. Lângă ei, un tip înalt, cu pantaloni scurţi, îşi îmbrăţişează iubita şi o ţine adormită ca pe un copil. Din când în când, încearcă s-o acopere cu o păturică prea scurtă. Ea îi zâmbeşte prin somn, o dată l-a şi sărutat. Afară nu se vede mai nimic. Uneori, la o lumină slabă, se zăresc zidurile dezolante ale câte unui depozit. Apoi iar întuneric… Apoi lumină! De departe, luminile Buzăului vin ca un răsărit, deşi e abia două. Începe agitaţia, alături un grup de tineri se pregătesc şi ei să coboare. Ne înşiruim apoi toţi pe culoar. Oprirea bruscă ne zgâlţâie pe toţi. Ne împiedicăm printre bagaje, apoi coborâm grăbiţi. Surpriză! suntem pe linia trei, iar ca să ajungem în gară trebuie să traversăm un pasaj subteran. Mă simt prinsă aici, cum să cobor şi apoi să urc toate acele trepte cu atâtea bagaje? O mână grea îmi smulge troller-ul din mână, văd un tânăr cu păr lung, lung, mai lung decât al meu. Mă pregătesc să ţip. („Ai grijă ce faci tu acolo, noaptea, singură în gară! Vezi c-am înţeles că sunt tot felul de indivizi!”) „Hai că te-ajut eu”. Nu ştiu ce m-a convins, vocea lui caldă, zâmbetul lui blând, poate întoarcerea lui bruscă. Mă conduce până în sala de aşteptare, apoi dispare fără urme. Undeva, mai încolo, văd grupul din tren. Sunt gălăgioşi, râd, beau cafele. Nişte femei vin să măture. Ne mutăm toţi bagajele. Se anunţă trenul spre Predeal. Mă ridic, gândindu-mă că de data aceasta o să mă descurc singură. Abia ajunsă la capătul scărilor, mă întâmpină aceeaşi mână, protectoare acum. Mă ajută să urc în tren, apoi dispare iar. Aş vrea să-i mulţumesc, nu doar pentru acest mic serviciu, ci şi pentru că nu m-a lăsat să-mi fie frică. Nu-i desluşesc umbra printre celelalte. Îl caut în zadar de pe culoarul trenului chiar şi la cinci minute după plecare. În faţă nu văd copaci, văd doar părul lui lung, cât visul meu de lung…
Aici, în Predeal, totul e mare, începând, bineînţeles, cu… oraşul. Blocurile, biserica din centru, parcarea de la gară, panoul pe care e afişată o hartă, tăbliţa de la ieşire pe care scrie tot mare „PREDEAL”, clădirea băncii din sticlă, pizzeria de vis-a-vis, hotelul Robinson, camera luminoasă, patul pe care-l împart cu O. şi R., totul. Fereastra (mare!) îmi oferă o privelişte splendidă: vârfuri de munte împădurite şi stâncoase, înroşite de lumina proaspătă a soarelui. În dreapta, se ridică stâlpii unei reţele de telecabine. Aici, aproape, e curtea spaţioasă a hotelului, mărginită de un pâlc dens de copaci şi de cuşca Hildei. E o căţea albă, lăţoasă şi blândă. Ieri am văzut o fetiţă înălţându-se pe vârfuri ca s-o îmbrăţişeze. În timpul amiezii, o doamnă de la bucătărie o eliberează şi ea se plimbă printre mesele din grădină ca un comandant impunător printre subalternii săi. Oamenii o îndrăgesc, o cheamă să o mângâie şi să îi dea câte o bucăţică de chiflă. Ea, vigilentă, îşi întoarce ochii (ascunşi pe jumătate de blană) în toate părţile, ca să se asigure că nici un pericol nu o împiedică să-şi părăsească postul, apoi aleargă şi se gudură la picioarele binefăcătorului. În faţă, poarta hotelului îmi aminteşte de un han medieval. Suntem înconjuraţi de ziduri groase de piatră şi nu m-ar mira dacă aş vedea şi doi străjeri în armuri strălucitoare stând de pază. Între hotel şi aceste ziduri e un leagăn cu formă de băncuţă. Târziu, spre miezul nopţii, când aventurile montane îşi află sfârşitul, câţiva turişti se opresc aici. Mult timp apoi staţiunea răsună de hohotele lor sănătoase şi tinere. Oana, Andrei, Dragoş, George şi Anca – grupul gălăgios din tren – sunt cazaţi tot aici. De fapt, întregul hotel este plin de studenţi. Doar jos, la etajul 1, stau doi soţi, pe care însă nu îi vedem prea des, pentru că mai mereu au câte ceva de vizitat. Sunt din Bucureşti, dar au energie ce o întrece pe a noastră cu mult. Poate în seara asta îi convingem să stea cu noi… Mă întorc lângă O., mi-e cam somn.
