> Ataşament. Istoria acestui cuvânt – şi mai ales a înţelesului „ataşat”, ca să rămânem în zonă – este fascinantă. Azi îi asociem, desigur, sentimentul pozitiv, iubirea. Ataşamentul exprimă acum legătura salutară dintre două suflete perechi… Dar, la obârşii, „a ataşa” – „staccare” în latina veche – însemna „a priponi”, a lega, a bate un ţăruş. Deci a aresta, a zăgăzui. Sensul se apropie de cel avut de verbul „attaquer”, a ataca. Ambivalenţa termenului mi se pare, cumva, înfricoşătoare. Ataşamentul susţine înconjurând, sprijină şi dă speranţe constrângând. El, ataşamentul, protejează întemniţând. Legând, de la început, afecţiunea şi constrângerea.
> Comunicare. Sunt total de acord cu părerea lui W.S. Maugham: comunicarea rămâne una dintre marile plăceri ale vieţii. Cu un mic adagiu: şi ea are nevoie – ca orice altă plăcere – de măsură, de pauze, de… concediu.
> Corect (?). Între foarte puţinele sintagme care mi se par acceptabile – în comparaţie cu celelalte monstruozităţi inventate şi impuse nouă de noul bolşevism lingvistic numit acum „limbaj corect politic” – este cea care ar putea defini „profesionist” dificila „profesie” de soţie casnică şi mamă… În versiune completă, s-ar chema „străspecialistă în dezvoltare infantilă şi relaţii umane”. Calificată la locul de muncă în arta de a face altora – soţ, fiu – viaţa mai bună… De acord!
> Dobito. Mă îndoiesc sincer de adevărul următoarei aserţiuni, recent descoperite: aceea că războaiele, marile cataclisme pot da un „destin”, o raţiune ori o „scuză” de a fiinţa unor oameni altfel anonimi, că „a muri pentru Patrie” poate salva, legitima post-mortem nişte biografii, nişte treceri pe Pământ care în mod normal ar fi fost de o maximă banalitate. Refuz ideea citată tocmai pentru că acel care a emis-o are, cred, un maxim dispreţ pentru cei care au fost – şi vor rămâne mereu – ceea ce numim „carne de tun”, adică orice om chemat sub arme la ordin, nu din opţiunea lui (în vreme de mobilizare generală devii cătană cu forţa, nu la alegerea ta). Temei pentru a refuza asemenea simplificări: ce flăcău ori bărbat însurat s-ar duce vesel, voluntar la moarte pentru consolarea de a avea numele scris pe monumentul din centrul satului. Monument pe care primarul, peste 50-80 de ani de la nedorita jertfă de sânge, poate decide să-l văruiască şi să-l întreţină ori să-l lase în paragină… Apoi, de ce oare s-a înfiinţat instituţia „soldatului necunoscut”, dacă numărul eroilor ce rămân neidentificaţi, anonimi nu ar fi atât de mare? Că doar e de o totală banalitate ideea că nimeni – oricât de „patriot” ar fi! – nu s-ar apuca să se ceară sub arme numai de dragul de a-şi cuceri astfel o oarecare posteritate relativă.
> Food. Wall Street Journal: un burger de un sfert de livră (accesibil în orice fast-food din lume la un preţ mediu de trei dolari) „consumă” – fiind incluse aici cantităţile utilizate în agricultură, zootehnie, procesare, congelare – 1300 de galoane de apă! Prin comparaţie, o pâine „înghite” doar 180 galoane apă, un litru de lapte 65. Consumul de carne devine o povară tot mai greu de suportat pentru Natură. Chiar dacă unii cercetători contestă aceste cifre (considerându-le duble faţă de realitate) alarma rămâne valabilă.
> Hobby (ori avariţie?). Începând din vara anului 1927, Carol, principele pribeag, îi cerea insistent mamei sale, regina Maria, ca averea defunctului «Papa» (regele Ferdinand) să fie judicios şi iute împărţită: dintre toţi copiii – se plângea Carol – Elisabeta, Ileana şi cu mine avem cel mai puţin. Nicky (principele Niculae, n.a.) va lua Broştenii (domeniu forestier din jud. Suceava, n.a.) şi renta de 7 milioane lei, ca regent, iar Mignon are tot ce doreşte. El mai cerea să i se trimită preţioasa colecţie de timbre a tatălui său, două cărţi de căpătâi – între care «Decameronul» (!?) – şi portţigaretele de aur cu blazonul regal. Regina-mamă răspunde că «El (defunctul rege) a stabilit care portţigaret revine fiecăruia din voi, iar ţie ţi l-a lăsat pe cel mai mare şi mai frumos, cu un vultur bătut cu diamante». De asemenea, în alte scrisori, regina (supărată că fiul ei «trăieşte în văzul lumii cu acea femeie care nu îi este soţie») îi refuză şi cererea privind timbrele, care, «având o valoare imensă se află în proprietatea tuturor copiilor lui Papa». Dar influenţa şi avariţia «Duduii» – o perfectă simulantă, atât în materie de sex, cât şi de boală, care va supravieţui ani buni lui Carol, trăind confortabil din valorile dosite de acesta vreme de decenii – vor fi biruitoare: Carol va primi, până la urmă, faimoasele clasoare paterne. Fără a uita să-şi manifeste indignarea că din acestea lipseau câteva timbre de preţ.
> Lumină. „Un surâs costă mai puţin decât electricitatea, dar împrăştie mai multă lumină.” (Abatele Pierre)
> Maliţa (Mircea). Profesor, eseist, diplomat. Una dintre minţile strălucite ale generaţiei sale. El observa, recent, importanţa stabilităţii instituţionale şi politice în destinul, în evoluţia unui popor: înainte de Ştefan cel Mare, între 1433 şi 1457, timp de 24 de ani, se succed 9 voievozi. În perioada care a urmat lungii sale domnii de 47 de ani, instabilitatea devine regulă: între 1538 şi 1639 media duratei unei domnii este mai mică de 3 ani. Am putea, adaug eu, concluziona că după anul „Apusului de Soare”, 1504, începe o lungă perioadă de anarhie, nesiguranţă şi nenorociri sociale, „desăvârşită” după venirea fanarioţilor, trimişi ca domni de Poarta Otomană, ca o pedeapsă pentru trădarea lui Cantemir şi purtarea duplicitară a lui Brâncoveanu şi a cantacuzinilor.
> Statui (…demni de a primi acest „statut”). „Cei mai mari oameni în politică, în dragoste, în război, sunt cei care capitulează ultimii.” (J.B. d’Aurevilly)
> Ureche. E bine – mă sfătuieşte un bătrân înţelept – să ţii urechea (şi memoria) deschise la amănuntele aparent insignifiante pe care alţii ţi le destăinuie despre ei înşişi ori despre alţii. Nici nu ştii când ele îţi vor fi de folos…
Cezar STRATON