Despre religie

Ovidiu MORAR:

 > Prin religie înţeleg orice instituţionalizare a unei credinţe, fie în mântuirea sufletului, fie în societatea fără clase, fie în rasa pură etc. Un homo religiosus, aşadar, poate fi la fel de bine şi ateul care l-a înlocuit pe Dumnezeu cu Comandantul Suprem, iar pe vechii sfinţi cu artizanii revoluţiei (Robespierre şi Marat, Marx şi Engels, Lenin şi Mao). Omul religios are nevoie de o credinţă care să-i motiveze existenţa, fără de care nimic pentru el n-ar mai avea sens. Nimic mai străin lui decât axioma lui Descartes. „Dubito ergo cogito, cogito ergo sum.” Trăsătura caracteristică a omului religios e gândirea negândită.
  > Credinţa e prin definiţie iraţională, opunându-se direct ştiinţei. A crede într-o fantasmă oarecare a gândirii colectivului (un aşa-zis „adevăr revelat”) e, desigur, cel mai lesnicios lucru, căci aceasta înseamnă în fond a abandona calea spinoasă a cunoaşterii ştiinţifice (care presupune o continuă interogaţie a tuturor adevărurilor) şi a te lăsa dus de valul credinţei masei printr-un soi de delir colectiv. Credinciosului care participă la un ritual religios i se pare că i s-au deschis cerurile şi că Dumnezeu a ajuns să i se adreseze în particular. În realitate însă, e vorba doar de o iluzie datorată contextului special: un templu maiestuos, lumânări şi tămâie, muzică solemnă, preoţi psalmodind cu voci grave fraze şi formule misterioase etc. Ca la o piesă de teatru, participantul la ritual, lăsându-se contaminat de halucinaţia colectivă, poate crede c-a intrat în directă comuniune cu divinitatea, confundând efectul halucinaţiei (delirul mistic) cu cauza ei (voinţa divinităţii de a i se adresa). Desigur că halucinaţia n-ar fi posibilă fără o pregătire anume: o credinţă „strămoşească”, o învăţătură „sacră” transmisă prin tradiţie etc.: aşa se face că un credincios creştin nu va fi impresionat de ritualurile musulmane sau budiste şi viceversa. Eliminând întreg contextul, fantasma dispare ca un fum.
 > Dacă urmăreşti spectacolele omagiale dedicate dictatorilor din ultimul secol, modelul lor religios apare cu evidenţă: cuvântarea de la tribuna-amvon, semnul de recunoaştere, crucea (zvastica, secera şi ciocanul etc.) transformată în simbol totemic, portretele „sfinţilor părinţi” ai revoluţiei afişate la loc de cinste ca nişte veritabile icoane, prosternarea mulţimii în faţa „mântuitorului” aşteptat ş. a. m. d. Evident că toate aceste aberaţii nu ar fi fost posibile fără o credinţă colectivă.
 > Orice religie a fost instituită oficial de un om sau de un grup de oameni interesaţi să-şi impună mai uşor voinţa asupra masei (conducătorul – fie el şef de trib, faraon sau împărat – şi casta privilegiată a marilor preoţi). Întemeietorii religiilor au fost, desigur, nişte oameni obişnuiţi care se adresau unui cerc restrâns de discipoli. Aceştia însă i-au divinizat după moarte, transformându-le biografia într-o istorie sacră, iar dacă religia lor a avut ulterior norocul să fie oficializată, aceasta a dobândit în final statutul de adevăr irefutabil. Aşa se face că şi astăzi orice credincios creştin, de pildă, are convingerea că Isus Hristos e fiul lui Dumnezeu, s-a născut dintr-o fecioară şi a înviat după ce a fost răstignit pe cruce, împlinindu-şi astfel misiunea specială cu care a fost trimis pe pământ.
 > Poate că religia n-ar fi prins niciodată la mase fără ceremonialul fastuos şi discursul ininteligibil ce o însoţeşte de fiecare dată, narcotic eficient pentru adormirea raţiunii. Oriunde şi oricând, templele au constituit fără îndoială cele mai impozante construcţii ridicate vreodată de oameni. Aici poţi vedea şi astăzi mulţimi pioase închinându-se, de pildă, statuii unui om-elefant sau unui om oarecare răstignit pe cruce. Şi astăzi, bisericile creştine, de pildă, gem de credincioşi ce înghit pe nemestecate „sfinte” absurdităţi rostite solemn de preoţi, precum: „Hristos Dumnezeul nostru”, „Fecioara Maria sfânta născătoare de Dumnezeu”, „învierea din morţi”, „Doamne Isuse Hristoase, mântuieşte-ne pre noi!” etc.
 > Asistând la un ritual religios al unui trib primitiv din Africa sau Oceania, ai dintr-o dată revelaţia absurdităţii tuturor religiilor. Cuprinşi de o adevărată isterie colectivă, toţi participanţii se dedau cu uşurinţă la actele cele mai iraţionale, va să zică inumane: dansuri frenetice, scălâmbăieli, orgii, sacrificii ritualice etc. Comparându-le cu aparent mai evoluatele ritualuri creştine sau musulmane, concluzia nu poate fi decât una: omul abdicând de la menirea sa de fiinţă gânditoare.
 > Fiecare religie pretinde că se află în posesia adevărului. Însă existenţa în acelaşi timp a mai multor religii, fiecare cu propriul ei adevăr, probează lipsa de temei a acestei pretenţii.
 > Din punct de vedere gnoseologic, valoarea religiei e nulă. Nietzsche a spus-o poate cel mai răspicat: „niciodată o religie n-a conţinut vreun adevăr, nici indirect, nici direct, nici ca dogmă, nici ca alegorie.” Adevărul „revelat” al religiei = minciuna.
 > „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”, se spune că ar fi rostit Isus, un personaj foarte celebru despre a cărui existenţă istorică nu avem însă nici măcar o dovadă concretă (mitul său, transformat în adevăr incontestabil, e, de altfel, unul din cele mai bune exemple despre modul cum funcţionează gândirea colectivă). De fapt, mesajul lui (valabil pentru orice religie) ar trebui înţeles exact pe dos. 
 > Religia corespunde vârstei infantile a omenirii. În acel stadiu primitiv al evoluţiei, când nu exista nici ştiinţă, nici gândire logică, oamenii puneau tot ce nu puteau înţelege pe seama unor fiinţe supranaturale, a căror bunăvoinţă se străduiau s-o câştige cu orice preţ. Astăzi, când putem spune că ştiinţa ne-a scos în sfârşit din noaptea ignoranţei, explicându-ne aproape tot ceea ce înainte părea de neexplicat, a crede mai departe în pseudo-adevărurile religiilor e curată prostie.
 > Orice religie se opune ireductibil libertăţii de gândire, conform dictonului: „Crede şi nu cerceta.” Orice religie, atunci când devine oficială, se transformă inevitabil într-o forţă opresivă, după lozinca: „Cine nu-i cu noi e împotriva noastră.” Pogromurile şi cruciadele, rugul şi ghilotina, holocaustul şi gulagul. 
 > Marx spunea că religia e opiumul poporului. Eu aş numi-o spălare a creierelor. Cu ajutorul unor poveşti frumoase despre nemurire şi mântuirea sufletului, câţiva indivizi însetaţi de putere au reuşit să-i manipuleze pe ceilalţi, exploatându-le frica şi ignoranţa.
 > Religia reprezintă cel mai subtil mijloc de dominaţie a maselor de către o mână de indivizi. O scurtă trecere în revistă a celor mai importante religii ale lumii relevă faptul că acelaşi tipar se repetă în toate: o castă de privilegiaţi (ce se pretind „unşii lui Dumnezeu”) îi exploatează pe ceilalţi ad libitum.