ing. Ovidiu MUSTAŢĂ,
fost director al IRE Suceava
…că dacă n-ar fi (fost) nu s-ar povesti.
Trecuseră mai bine de două secole şi jumătate de la moartea lui Ştefan cel Mare. Multe necazuri şi nevoi s-au abătut asupra Moldovei în acei ani.
În 1775 a început sfârtecarea trupului ei.
Imperiul Habsburgic a ocupat partea de nord-vest a Moldovei care fusese până atunci sub suzeranitatea turcească, ca şi întreaga Moldovă. Marile bogăţii ale acestei părţi a Moldovei au fost dintotdeauna lemnul şi minereurile. Pădurile de fag aveau o mare pondere şi de aceea i s-a spus Bucovina (Ţara Fagilor) teritoriului care devenise de atunci ducat austriac.
Au fost aduşi nemţi din sud-estul munţilor Tatra. Ţinutul lor, de acolo, se numea comitatul Zips şi de aceea coloniştilor nemţi li s-a spus de către localnici “ţipţeri”. Ei au intrat primii în minele care începuseră să se sape şi a trebuit obligatoriu ca şi moldovenii să-i urmeze ca să scoată, cu mâinile lor, din pământul lor, bogăţiile pentru cei care le deveniseră, fără luptă, stăpâni. Acolo, în 1886, la mina Arşiţa, din actuala comună Iacobeni, s-a montat un decovil pentru transportul minereului, cu acţionare electrică. Energia o producea o turbină hidro (cu dinam) de 35 CP montată la “moara de mangan” de pe Bistriţa Aurie. Instalaţia de captare a acestei centrale iniţiale a funcţionat cu unele modificări până după al Doilea Război Mondial şi urmele ei mai pot fi văzute şi astăzi.
Au trecut 125 de ani de atunci.
Multe au îndurat moldovenii din această parte a ţării, numiţi de atunci bucovineni, în anii de până la Marea Unire din 1918.
Sentimentul naţional şi demnitatea s-au păstrat intacte.
