psih. Gabriela CLEMENT:
Arătam în articolul anterior că timiditatea se manifestă ca o lipsă de confort, ca inhibiţie care apare în contexte sociale sau/şi profesionale în care individului i se solicită să-şi exprime cu promptitudine sentimentele sau gândurile. Timidul ar dori să ofere acest răspuns, însă nu reuşeşte ori nu reuşeşte să se exprime aşa cum ar dori sau, mai ales, aşa cum înţelege că ar dori ceilalţi.
Există numeroase modalităţi de tratament al timidităţii sau de ameliorare a situaţiei în care se vede pusă o persoană timidă. Orice abordare este bine însă să înceapă cu o evaluare ce implică de regulă un interviu clinic, menit să evidenţieze dacă nu cumva subiectul prezintă (şi în ce măsură) o tulburare de evitare, anxietate, la ce nivel se află stima de sine, cum îşi gestionează emoţiile, cum îşi gestionează furia.
S-ar putea spune (deşi, în ziua de astăzi, într-un fel sau altul, se vorbeşte atât de mult în aceşti termeni…!) că persoana timidă suferă de o deficienţă de comunicare. Mai exact, de o dificultate de comunicare a emoţiilor şi de exprimare a ideilor. De aceea, pentru a dezinhiba o persoană timidă, e bine să folosim în conversaţie umorul, pentru a destinde tensiunea, pentru a reduce dimensiunea factorilor intimidanţi. Se poate recurge, de la început, la strângerea mâinii timidului, eventual şi la o caldă bătaie pe umăr. Timidul se va simţi astfel valorizat, mai apropiat (fizic şi afectiv) de interlocutor. Să-l ascultăm când are să spună ceva, să nu-l întrerupem, să nu punem întrebări care să-l stânjenească ori care ar putea să-l oblige la indiscreţii. Să-i lăsăm suficient timp să ofere un răspuns. De exemplu, veţi putea observa că, înainte să vorbească, o persoană timidă respiră greu, este atentă asupra respiraţiei sale, caută să şi-o regleze. Şi veţi sesiza că dacă are suficient timp pentru aceste preparative, va oferi un răspuns bun. Un timid se plânge adesea că nu ştie cu ce să înceapă, că nu ştie ce să zică dacă este în situaţia de a deschide o discuţie. De aceea, în relaţia de comunicare cu un timid, este bine să fii cel care deschide dialogul (chiar şi pe subiecte banale) şi, pe măsură ce discuţia capătă contur şi consistenţă, să-i pasezi cu inteligenţă iniţiativa. În cele mai multe cazuri, veţi observa că el se va descurca şi că, treptat, va prinde încredere.
Deşi e uşor de spus dar uneori greu de făcut, este bine ca o persoană timidă să nu fugă din grup, din societate, din cauza a ceea ce consideră nereuşite proprii de comunicare. Îi va fi de folos să-i asculte pe ceilalţi, să observe dinamica dialogurilor (de pildă, cum procedează cineva care intră în discuţie întrerupând pe altcineva). De asemenea, să lectureze cărţi şi chiar să urmărească emisiuni de televiziune (de ex., talk-show-uri) în care sunt implicate mai multe persoane care adesea ajung să discute de pe poziţii adverse, apărându-şi punctele de vedere. Sunt exerciţii utile, de folos şi în creşterea posibilităţilor de analiză şi sinteză. La un moment dat, mai devreme sau mai târziu, timidul va înţelege că nu-i chiar atât de dificil să comunici.
Nu în ultimul rând, mai ales dacă nu au probleme cu imaginea de sine (sau probleme majore…), este bine ca persoanele timide să se străduiască să atragă atenţia asupra lor. O vestimentaţie bine aleasă (în conformitate cu norma sau cu moda; nu extravagantă, căci ar putea suscita ironii!), un comportament elegant (începând de la ţinută, formulă de salut…) sunt modalităţi benefice de atragere a atenţiei asupra propriei persoane, care, de regulă, pot fi considerate chiar şi un prim pas în relaţia de comunicare. Important e să fii, de la început, respectat, simpatizat, să nu generezi mesaje care pot fi percepute ca agresive sau ambigue.