psih. Gabriela CLEMENT:
Din nefericire, din cauza intoleranţei pe care mulţi dintre noi o manifestă, timizii îşi găsesc cu dificultate un loc între ceilalţi. Dacă nu se izolează ei înşişi, adesea sunt izolaţi, ca victime ale ironiilor, ca „vinovaţi” ai lipsei de adaptare pe care o manifestă în unele situaţii.
Timiditatea este un disconfort, o inhibiţie care apare în contexte sociale sau/şi profesionale în care individului i se solicită să-şi exprime cu promptitudine sentimentele sau gândurile. Timidul ar dori să ofere acest răspuns, însă nu reuşeşte ori nu reuşeşte să se exprime aşa cum ar dori sau, mai ales, aşa cum înţelege că ar dori ceilalţi.
În România nu există statistici care să vorbească despre numărul timizilor, dar în Statele Unite, ca şi în Franţa sunt vehiculate informaţii potrivit cărora aproximativ 50% dintre persoane ar acuza timiditatea; şi s-ar putea presupune că la noi realitatea nu este (cu plus sau cu minus) foarte mult diferită (mai ales fiindcă încercăm să copiem şi să ne asumăm diverse modele occidentale). Altfel, timiditatea este într-o relaţie strânsă cu achiziţiile culturale ale individului. Potrivit unui studiu al Universităţii Sanford (asupra unor tineri cu vârste între 18-21 de ani, din 8 ţări diferite), se întâlnesc mai mulţi timizi provenind din Orientul Mijlociu şi Israel, iar cei mai mulţi timizi găsim în Orientul Îndepărtat. Statisticile pe care le avem în vedere arată că aproximativ 40% dintre persoane se declară a fi „timizi cronici”, 15% se prezintă a fi timizi doar în anumite situaţii (aşadar, este vorba despre o „timiditate de context”). Numai 5% dintre persoane se consideră a fi, în mod categoric, lipsite de timiditate. Principalele situaţii intimidante, altfel spus situaţii care ne pun în situaţia de a ne recunoaşte timiditatea sau de a fi recunoscuţi ca timizi, ţin de a fi sau a te simţi străin/ inadecvat într-un anume loc, grup, situaţie; ţin de autoritatea manifestată de cineva asupra altcuiva; de comunicarea ce trebuie realizată cu un superior sau o persoană de sex opus; interacţiunile sociale, în general.
În esenţă, timiditatea este o expresie a unor deficienţe comportamentale în raport cu o noimă comportamentală. Cei care se recunosc drept timizi vorbesc, de pildă, despre „un blocaj”, despre „ezitare”, despre dorinţa de a acţiona/ reacţiona ca o persoană considerată model: „aş proceda ca…”. Este de la sine înţeles că, în majoritatea cazurilor, timiditatea se declanşează în societate sau în grup; un timid se poate manifesta foarte sigur de sine faţă de rude, prieteni apropiaţi etc. În societate sau grup, timidul înţelege că nu-şi poate controla emoţiile; starea/ situaţia îl destabilizează şi, prin urmare, el preferă să nu comunice sau să se retragă. El însuşi îşi percepe retragerea ca o evadare dintr-un context agresiv, însă apoi îşi regretă retragerea.
Majoritatea persoanelor timide sunt afectate de o stimă de sine scăzută, din cauza evaluării negative a propriilor competenţe, de teama de a se expune unor situaţii sociale. Ca o reacţie de apărare, ele devin perfecţioniste, elaborează diverse strategii personale de evitare a criticilor sau de asumare a eşecului (considerat, adesea, ca rezultat al unei întâmplări de neevitat).