Cezar STRATON:
Când s-a produs oare primul gest tandru al omului preistoric, prima „scânteie” de iubire, întâia mângâiere de natură a transcende nevoia, instinctivă, a reproducerii?
Întrebarea devine una retorică, deoarece nu va putea primi vreodată un răspuns clar, fără echivoc. Un reputat cunoscător al preistoriei, Jean Courtin, leagă apariţia sentimentelor de cea a omului modern, Homo sapiens. Predecesorul acestuia, Homo erectus, nu este creditat cu „trăiri sufleteşti” constante: el îşi abandona morţii, nu cunoştea ritualul înmormântării.
Courtin leagă, în mod subtil şi credibil, apariţia sentimentului iubirii de atenţia acordată
morţilor şi de apariţia gustului estetic pentru ornamente, sesizate la omul de Cro-Magnon, acum 100.000 de ani în Orientul Apropiat şi acum circa 35.000 de ani în Etiopia. Grija acordată deopotrivă înhumării rituale a copiilor, bărbaţilor şi femeilor îndreptăţeşte ideea de respect, solidaritate, credinţă (consecvenţă) ca esenţiale componente a ceea ce azi numim „dragoste”. S-au descoperit necropole ce adăpostesc schelete de oameni cu infirmităţi esenţiale, dobândite în tinereţe, şi care, se pare, au fost îngrijiţi şi hrăniţi de comunitate de-a lungul întregii lor vieţi. Impresionantă este concluzia oferită de studiul mormântului unei femei neanderthaliene, împodobit cu flori de mlaştină, culese dintr-o vale aflată la mai multe ore de mers; este cea mai veche utilizare a florilor în riturile funerare.
Superba artă rupestră – veche şi ea de peste 35.000 ani – denotă sensibilitatea şi puterea reprezentării simbolice, imaginaţie şi emoţie.
Această adevărată „revoluţie artistică” poate corespunde şi „erei naşterii dragostei”. Dezvoltarea comunicării verbale, fineţea cerută de prelucrarea uneltelor de silex şi piatră, îndreptăţesc ipoteza că oamenii de Cro-Magnon vorbeau, simţeau, visau, aveau aceleaşi emoţii ca noi şi – probabil – cunoşteau dorinţa, gelozia, mila şi … pasiunea. Unii cercetători afirmă chiar că aceste iubiri „originare” erau mai puternice, mai adevărate decât ale noastre, fiind eliberate de reguli sociale şi de legi preponderent restrictive.
Mitul „vârstei de aur” – atât de drag utopiştilor de mai târziu – pare a fi fost o realitate în paleolitic. Resursele naturale erau generoase, iar comunităţile umane, restrânse, trăiau dispersate, dar nu izolate, deoarece practicau trocul cu materii prime şi unelte. Întâlnirile anuale între grupurile de vânători culegători se soldau cu schimburi de femei, ceea ce evita consangvinizarea (aşa-zisa practică a „exogamiei”). În sprijinul acestei practici salvatoare pentru specie stau scheletele de oameni sănătoşi, bine clădiţi, ce nu prezintă malformaţii congenitale consecutive incestului.
