psih. Gabriela CLEMENT:
Se întâmplă să auzi la radio/televizor sau să citeşti în vreo revistă că… „trebuie să
gândim pozitiv”. Chiar şi părinţii sau prietenii ne sfătuiesc uneori „să gândim pozitiv”. Dar despre ce este vorba, de fapt? A gândi pozitiv implică, în mod necesar, o atitudine faţă de o situaţie aparte în care te afli. Atitudinea pozitivă pe care o poţi manifesta, la un moment dat, în cursul existenţei, poate fi interpretată şi ca semn al maturizării personalităţii tale. Iată-te străduindu-te să rezolvi o problemă nouă, fără a te putea folosi de experienţa anterioară; şi te gândeşti: „Am să încerc această variantă, iar, dacă nu-mi iese, voi încerca şi o a doua variantă; de fapt, încerc până ce reuşesc!”. Astfel dovedeşti că gândeşti pozitiv, altfel spus, că-ţi asumi respectiva situaţie, că te preocupă găsirea rezolvării, că eşti deschis unor opţiuni numeroase, că eşti calm, stăpân pe sine, că nu dramatizezi în mod exagerat, că nu excluzi nici posibilitatea unor eşecuri repetate până la reuşita finală, că eşti conştient că încercarea ta este, în fond, o experienţă din care poţi învăţa. Orice obstacol neprevăzut, orice neclaritate ivită poate însemna, la un moment dat, un motiv de frustrare, de nemulţumire, de îngrijorare, de multe ori de anxietate, de disperare şi nesiguranţă. Însă nu trebuie să constituie un motiv de abandonare a propriilor noaste resurse, a curajului, a speranţei că există o cale, a acelei credinţe intime în noi înşine, în propria valoare.
În viaţă vine un moment care este resimţit ca dificil, dureros chiar, poate absurd, iar ultimul lucru de care ai avea nevoie atunci este să-ţi se spună, sec: „Gândeşte pozitiv!”. Deşi bine intenţionate, aceste cuvinte pot răni, dacă sunt spuse pe un ton de comandă, în grabă, într-un loc nepotrivit şi/sau într-un moment nepotrivit. Unii oameni se străduiesc şi reuşesc să gândească pozitiv doar în anumite momente ale vieţii lor. Pentru alţii, în schimb, modul propriu de a gândi pozitiv devine un stil de viaţă. Desigur, şi unii, şi alţii au în comun faptul că se străduiesc să-şi facă viaţa mai frumoasă şi mai uşoară. Gândiţi-vă, de exemplu, cât de greu poate să-i fie unui bolnav de cancer să accepte îndemnul „gândeşte pozitiv!”. Şi, totuşi, poate că el a învăţat să o facă. Dovadă este faptul că-l întâlneşti într-o secţie de spital, unde s-a internat pentru că a avut tăria să-şi asume situaţia-limită cu care se confruntă şi a înţeles că are nevoie de ajutor specializat pentru a o depăşi, că a avut curajul să accepte şi intervenţii medicale dureroase şi care nu prezentau, poate, întotdeauna, garanţia unei vindecări definitive, că a învăţat să-şi stabilească obiective rezonabile. În fond, de la un astfel de om poţi învăţa că a gândi pozitiv, într-o lume care devine din zi în zi mai complicată, este o lecţie de demnitate şi curaj.
