„Simbolurile artistice” ale dragostei ne pot înşela, sunt de părere autori ca Dominique Simonnet, ce afirmă că, în tot acest carusel înşelător şi ameţitor al istoriei, „femeia a fost mereu cea sacrificată, incriminată”. Iar sexul n-a fost întotdeauna o plăcere, dimpotrivă chiar. Ordinea morală şi sexuală ce au însoţit evoluţia omenirii au exercitat o adevărată tiranie asupra vieţii intime. Tot autoarea citată ordonează în mod exemplar acest tablou adesea întunecat: „Să simplificăm. Istoria dragostei se rezumă la trei cuvinte, în trei sfere: sentiment, căsătorie, sexualitate. Sau dacă preferăm: dragoste, procreare, plăcere… Trei ingrediente pentru a-i uni pe bărbaţi cu femeile, cu care fiecare epocă s-a jucat încercând fie să le disocieze, fie să le adune la un loc, după interesele sale (…) Căsătorie fără dragoste sau plăcere. Căsătorie din dragoste, fără plăcere. Plăceri amoroase fără căsătorie… Istoria dragostei este cea a lungului drum parcurs de femei şi (puţin în urma lor) de bărbaţi pentru a scăpa de jugul religios şi social şi pentru a-şi cere acest drept elementar: dreptul de a iubi şi de a fi iubit”.
Cum s-a închegat, modelat, dezvoltat acest raport începând din preistorie este raţiunea demersului nostru. Dar şi justificarea sa, deoarece modul în care percepem azi acest sentiment esenţial este marcat de trecutul nostru îndepărtat, de moştenirea pe care – vrem sau nu – o purtăm intim în noi, în eul nostru cel mai profund.
>”Dăruieşte-mi, o, Doamne, castitatea, dar nu te grăbi!” (Sf. Augustin)
> „Ce mult mi-aş dori ca Adam să fi murit fără nicio coastă ruptă!” (D. Boucicault)
