Cezar STRATON:
Orice „istorie a dragostei” ar trebui să înceapă cu definirea acestui concept. Să
„defineşti” iubirea…? Dificilă, aproape imposibilă încercare… Pentru că, dacă ar putea încerca fiziologii, chimiştii, moraliştii – cu şanse din start reduse de succes –, ultimii care ar izbuti să îi traseze conturul inefabil ar fi… îndrăgostiţii. De aceea vom da cuvântul unui sociolog: după Michel Maffesoli, iubirea ţine de etica socială. Ea este înainte de toate un mod de a rezolva problema socializării şi a alterităţii, a raportului cu celălalt, cu cel diferit (opus?), cu cel altfel într-un mod esenţial decât tine. Este firesc aşadar că marile momente de „atomizare individuală” – precum Reforma, Cartezianismul şi, ulterior, Revoluţia din 1789 – au generat şi cristalizat o nouă entitate, o altă realitate: socialul.
Apariţia regulilor sociale şi a „serviciului public” au dus la dispariţia solidarităţii organice, instinctive, gregare, specifice societăţilor primitive.
Controlul social şi munca socializată apar ca un răspuns ad-hoc la „singurătatea sexuală” apărută ca o consecinţă a disoluţiei vechilor reguli „tribale”. Dar regulile, concretizate în norme, cutume, moravuri, nu sunt eterne, imuabile. Deja, sfârşitul secolului XIX – dominat de o morală restrictivă şi severă – marchează o decadenţă a valorilor dominante, distruse apoi cvasi-total de „revoluţia sexuală” din ultimele decenii.
Ceea ce implică dragostea este „pierderea individualităţii” în favoarea dualităţii, a multiplului, a colectivului.
Parodiind o expresie poetică („eu sunt celălalt” sau, mai exact, „eu mă determin, mă definesc în raport cu celălalt”), vom înţelege raţiunea ontologică a iubirii. Plăcerea, împlinirea prin unirea cu altul sunt, alături de ideea morţii, elemente esenţiale ale oricărei mitologii, începând cu vechiul cult al unor zeităţi umanizate, precum Dionisos, Osiris ori Shiva.
Dragostea este chintesenţa acordului deplin cu cosmosul şi cu ceilalţi; altfel spus, cu socialul.
Dar cine oare s-ar încumeta să schiţeze o „arheologie a dragostei”? Iubirea nu lasă „fosile”, iar reconstituirea evoluţiei sale se bazează adesea pe reprezentări artistice: jurnale, inscripţii, poeme, tablouri, sculpturi. Dar, adesea, arta relevă fantasme ori este o reacţie la tabuurile, la limitările unei epoci. (Am văzut că romanii, care înălţau statui înfăţişând nuduri în pieţele publice, erau – oficial – adevăraţi puritani).
În epoca în care Boticelli o picta nudă pe Venus, oamenii nu se dezbrăcau complet nici atunci când se duceau la culcare. În secolul Luminilor, dominat de reprimarea instinctelor, libertinajul nu e altceva decât o reacţie de respingere.
