L.D. CLEMENT:
Să fie supraimpozitate pârloagele?! Ar fi o decizie foarte importantă, iar dacă spun astfel nu mă gândesc la şansele (firave) ca unii dintre proprietarii de terenuri agricole să înceapă a le (re)lucra (de ce să le lucreze, cu ce putere şi cu ce eficienţă?), ci la eventualitatea ca nişte voturi, nu puţine, să se îndepărteze de urne sau să ştampileze… greşit. Nu se lucrează pământul; nu e cu ce să fie lucrat pământul; nu-i eficienţă, nu-i rod? Da, este o situaţie alarmantă. O situaţie cu care, de altfel, România s-a mai întâlnit în istorie. Oricând a fost frumos a se vorbi despre împroprietărirea şi reîmproprietărirea ţăranilor, dar s-a vorbit rar că războaiele (cel de independenţă, cele mondiale) i-au cam prins pe ţărani fără pământuri sau cu pământurile înglodate de datorii. S-ar părea că (iar aici istoricii, dar şi politicienii încă au unde să sape), după reforma agrară din 1945 (menită să dezintegreze marile moşii, singurele pe care încă se lucra eficient, şi să creeze recunoştinţă pe voturi), comuniştii de la noi (deşi supuşi sovieticilor) plănuiau o administrare a pământului şi a producţiei agricole care să conserve, totuşi, proprietatea asupra terenurilor. Însă doar în câţiva ani au constatat (ca şi iugoslavii) că ţăranii nu rezistau presiunii producţiei (ce avea forma cotelor) şi erau, în masă, pe cale să-şi piardă ţarinile în favoarea băncilor (care, şi ele, au fost „cosite” începând din 1947). Aşa că, din 1949, terenurile au început a fi regrupate (cu sacrificiile pe care le ştim…). Iar astăzi suntem într-o situaţie similară; cu deosebirea că a vorbi despre asociaţii agricole (deşi în lume există exemple de succes) e ca şi cum ai zice de frânghie în casa sugrumatului, iar a propune vânzarea de bună-voie a terenurilor… Însă putem vorbi despre supraimpozitarea pârloagelor, ca despre o cotă pe nimic.