Cezar STRATON:
De la „Banchetul” platonician la graţioasele frumuseţi medievale şi la „eliberarea sexuală” din a doua jumătate a secolului XX, imaginea şi statutul femeii au urmat o evoluţie deloc lineară. Dacă vechii greci elogiau philia, dragostea de ceva, de bani, de exemplu (arghirofilia) sau agapé, Eros era preponderent unisexuat.
Sexualitatea pe care azi o considerăm „normală” nu era exaltată nici de morala oficială, austeră, a Romei antice. Soţia nu este decât o creatură insignifiantă, bătută chiar adesea.
Dacă totuşi – scrie Dominique Simonnet – este menajată, aceasta se datoreşte dotei ei sau nobilului său tată. „Femeia face copii şi rotunjeşte patrimoniul. Nu este decât un instrument al meseriei şi datoriei de cetăţean, un element casnic, la fel ca fiii rezultaţi, sclavii eliberaţi, clienţii şi, la nivelul cel mai de jos al scării, sclavii”. Seneca însuşi scrie limpede: „Dacă sclavul tău sau fostul sclav eliberat, soţia sau clientul îţi răspund urât, ai tot dreptul să te superi şi să îi pedepseşti aspru”.
Astfel, este admis tacit ca soţul să „profite” de toate sclavele sale tinere, dar şi de tinerii săi sclavi. În Roma antică lucrurile se petreceau la fel ca în Brazilia de altădată, colonială şi sclavagistă: stăpânul poate face ce vrea cu supuşii săi, băieţi şi fete! Tinerele fete sunt dezvirginate fără multe preambuluri. Sau… sunt aleşi băieţi: asta creează mai puţine complicaţii. În cazul celor necăsătoriţi, moravurile sunt foarte libere. „Concubinajul” cu o sclavă eliberată e soluţia cea mai comodă şi adesea practicată.
Convieţuirea este admisă şi de primii creştini. Sfântul Augustin, tânăr fiind, a trăit vreme îndelungată cu o concubină, care i-a dăruit un fiu. În astfel de situaţii, urmaşii nu sunt legitimi, nu devin moştenitori. Numeroasele opţiuni libertine aflate la îndemână făceau dificilă decizia întemeierii unui cămin. Seneca îi descrie astfel pe cei care ezită: „Modo vult concubinam habere, modo muliere” – mulţi vor când o concubină, când o soţie, astfel nu ajung să se decidă niciodată. Căsătoria rămâne o „datorie” civică, aproape militară, aspecte, obligaţii ce se confundă la romani.