psih. Gabriela CLEMENT:
Noi suntem cei care ne construim relaţiile cu oamenii din jur. Atât cu cei apropiaţi, din
familie, prieteni, cât şi cu cei cu care suntem, într-un fel sau altul, obligaţi să relaţionăm: colegi de serviciu, şefi, vecini, diverşi funcţionari etc. Deşi ar fi ideal să comunicăm sincer şi deschis în orice moment sau situaţie, se întâmplă să ne simţim „constrânşi” să strecurăm şi câte o minciunică atunci când vorbim cu cineva. Motivaţiile sau, mai bine spus, justificările celor care „mai mint din când în când” sunt diverse: că cel care este minţit nu ar „înţelege” adevărul, că respectivul ar fi, astfel, „protejat” de un adevăr care l-ar putea afecta, că nu este frumos dar, uneori, este… sănătos, că, oricum, nici ceilalţi nu sunt pe deplin sinceri cu noi etc. Unii se disculpă spunând că minciunile lor sunt „nevinovate” şi că, oricum, ele sunt adresate doar străinilor, nicidecum celor apropiaţi, persoane cu adevărat importante pentru ei. Alţii spun că, minţind, se apără. Dar sunt şi unii care mint din plăcere, imaginaţia lor depăşind graniţa normalităţii şi înscriindu-se în sfera patologicului.
Orice persoană care minte simte în sinea sa că, omiţând deliberat adevărul, încalcă o normă etică sau una morală, iar încălcarea este sancţionată, la un moment dat, de conştiinţa morală (cu care este înzestrată, într-o mai mică sau mai mare măsură, fiecare persoană) printr-un sentiment de vinovăţie.
Încă de timpuriu, părinţii, apoi (şi) educatorii le insuflă copiilor spiritul adevărului, chiar sancţionând minciuna prin diverse măsuri coercitive (copiii sunt dojeniţi, li se interzice programul tv preferat sau joaca afară, cu prietenii, sunt ameninţaţi cu bătaia sau sunt scoşi în faţa clasei şi mustraţi). Uneori, aceste măsuri au efectul scontat, alteori nu. Fiindcă sunt şi copii încăpăţânaţi, alţii care parcă nu aud ce li se spune sau care rămân impasibili, indiferent de consecinţele pe care le suportă ca urmare a comportamentului lor mitoman. Poate că ei au nevoie de mai multă atenţie şi dragoste. Poate că, în loc de pedepse, mai potrivit şi mai eficient ar fi pentru ei câte un exemplu pozitiv din partea celor care le pretind întotdeauna adevărul. Adevăr pe care uneori chiar adulţii nu se sfiesc să-l ocolească.
