Ovidiu MORAR:
„Vanitatea este un călător întârziat care bate la poarta sufletului omenesc. Cei slabi, dornici de glorie, care speră să se ridice fără muncă, vor primi cu multă dragoste şi alai pe acest strălucit oaspete; însă oamenii de ştiinţă, filozofii şi visătorii timpului, care urmăresc un ideal în viaţă, nu se vor osteni să deschidă măcar o poartă acestui drumeţ, temându-se să nu li se tulbure liniştea lor sufletească.” (Vasile Conta)
Numită popular şi deşertăciune, vanitatea e o carenţă spirituală a făpturilor mărginite
care nu sunt capabile să vadă dincolo de limitele propriei individualităţi. Orbite de egolatrie, acestea ajung să se considere fiinţe excepţionale, unice pe pământ şi deci îndrituite să pretindă totul, punând interesul personal mai presus de orice principiu. Deşi, într-o măsură mai mare sau mai mică, germenul vanităţii se află în fiecare dintre noi, e numit îndeobşte vanitos cel ce-i permite să crească nelimitat.
De prisos să mai spunem că vanitosul e un caracter prea comun. Fie că e gras sau slab, pitic sau mătăhălos, roşu-n obraji de furie sau galben de prea multă fiere, vanitosul e lesne de recunoscut prin aerul marţial şi privirea dispreţuitoare pe care o aruncă tuturor de la înălţimea incomensurabilă a augustei sale persoane. Când merge pe stradă, calcă întotdeauna apăsat, înălţându-şi capul, umflându-şi nările şi bombându-şi pieptul ca un cocoş. Când se prezintă cuiva, fie şi unui şofer de taxi oarecare, îşi etalează neapărat rangul şi titlurile, de pildă: „Sunt scriitorul X”, „Sunt conferenţiar universitar doctor Y”, înmânându-i eventual şi o carte de vizită. Când vorbeşte, o face pe un ton categoric şi în termeni cât mai bombastici, scoţându-şi în relief blazonul, posesiunile, funcţiile pe care le deţine şi imaginea sa excelentă în lume. Fără teamă de ridicol, îţi va putea declara cu emfază, lungind consoanele: „Sunt cell mai imporrtant scrriitorr în viaţă” sau: „Sunt cell mai marre crritic din Molldova”, neuitând să menţioneze, desigur, drept argumente peremptorii, minunatele-i realizări, premiile şi distincţiile pe care le-a primit de-a lungul anilor şi mărturisindu-ţi chiar în treacăt că ilustrul său nume va apărea în curând într-un dicţionar al personalităţilor secolului. Dacă îndrăzneşti să-l contrazici, devine violent, iar de-l critici cumva, oho, ţi-ai făcut pe viaţă un duşman de moarte. Căci vanitosul e, înainte de toate, un ranchiunos.
