Camelia SIMA:
De o parte şi de cealaltă a Mediteranei, în climatul cald şi ademenitor, în serile târzii
sau dimineaţa, cu câteva clipe mai devreme de trezirea soarelui, dealurile cântă. Culegători sau simpli turişti, oameni ai locurilor sau căutători de locuri frumoase, dacă ne aflăm în zonă, nu vom vedea decât şiruri lungi de arbuşti prin verdele cărora respiră o floare albă, ca o ninsoare înmiresmată. Cântecul ei este cântecul vieţii şi al morţii, cântecul trecerii sale din petală şi stamină în lichid greu, preţios, care, combinat cu alte miresme reale sau imaginate, dă naştere parfumului.
Iasomia, căci despre ea vorbim, a fost adusă la Grasse din India în secolul al şaisprezecelea, ca ingredient absolut necesar în fabricarea pieilor parfumate (peau d’espagne) şi este numită şi acum Floarea, regina, componentă majoră a parfumeriei, loc înalt pe care îl împarte doar cu trandafirul.
De partea cealaltă a mării, în Egipt, înscrisuri vechi ne amintesc de faptul că Nefertiti, înainte de a-şi unge trupul cu uleiuri parfumate făcea băi cu apă de iasomie, semn că procedeul extracţiei sale era cunoscut anticilor şi că mirosul ei fascinant nu-i lăsase indiferenţi nici pe ei.
Florile de iasomie sunt culese înainte de răsăritul soarelui, atunci când mirosul este mai suav, iar procedeul de extracţie, cel pe care l-a învăţat şi Grenouille, eroul lui Suskind, este extrem de costisitor: tehnica enfleurage. Florile sunt scufundate pe un strat de grăsime, în şarje succesive până la saturaţia grăsimii. Absolutul se extrage apoi din concretul de chassis, cu ajutorul unui solvent. Pentru obţinerea unui kilogram de absolut sunt necesare însă şase sute de kilograme de flori, motiv pentru care chimia, din raţiuni economice şi nu numai, a încercat să recompună acest miros.
