L.D. Clement:
De-a lungul timpului, au fost unii care să numească presa ba „câinele de pază al democraţiei”, ba „a patra putere în stat”,
ba, în anii mai dinspre noi, au văzut-o, măcar teoretic, funcţionând ca parte a unui parteneriat public (cel puţin implicit). Definiri sau pretenţii ca acestea (pretenţiile au venit, mai întotdeauna, din afara presei) au fost ori sunt numai dovezi despre anumite percepţii publice, iar, perpetuate, ţin de o anume mitologizare şi mitologie a acestei forme de comunicare. Dincolo de astfel de nuanţe, se poate afirma că întotdeauna (mai puţin în perioadele supuse dictaturilor; dar, pe undeva, până şi atunci) a funcţionat un mecanism reglator de tip cerere-ofertă căruia presa (în primul rând cea populară) nu i s-a putut sustrage. Altfel spus, societatea a consumat, ca producţie mediatică, doar ce a dorit să consume, iar ce nu, a refuzat în modul cel mai natural. Nu ştiu câţi îşi vor fi pus problema dacă ceea ce a notat Homer va fi fiind sau nu „otravă informaţională”. Deşi mai cu toţii, până în ziua de azi, i-am citit istoriile. Deşi nici până azi nu e clar unde va fi fost acea Atlantidă de dincolo de Coloanele lui Hercule. Nu ştiu câţi se vor fi întrebat ce şi cum ar fi scris cei patru evanghelişti dacă ar fi căpătat licenţe în acest sens şi dacă ar fi existat o altă lege decât Legea credinţei lor. Ş.a.m.d. Iar noi căutăm încă Atlantida, nepieritor fiind nu acel oraş scufundat, ci visul căutării perpetue. Iar noi am ales să credem în Înviere întrucât noi, păcătoşii de ieri, de azi şi de mâine, visăm să ne lepădăm de zădărnicie.