Cand devine o problema vizionarea de filme cu continut adult? Cand e cazul sa ne ingrijoram?
Deja eram pe cale să anticipez astfel de situaţii. O problemă apare când cineva confundă ficţiunea cu realitatea. Şi mi se pare la fel de gravă ca şi aceea care presupune înlocuirea realităţii cu ficţiunea. Evident, situaţiile sunt variate, nuanţate de la individ la individ. Şi, cum arătam mai sus, n-ar scăpa de sub control dacă adulţii ar recepta un film XXX nici ca mai mult şi nici ca mai puţin decât ceea ce este – un film XXX: cu detaşare, înţelepciune şi, nu în cele din urmă, cu umor. Dacă vizionarea unui astfel de film le face plăcere, dacă îi stimulează – aşa, ca un pahar de vin bun – e OK! Dacă încearcă s-o facă pe-a „eroii”, s-ar putea să dea greş. Şi să resimtă frustrări. Iar din cauza lor să dea greş şi mai departe… De asemenea, nu mai e OK când spectatorul tinde să rămână pe scaun, în faţa televizorului sau computerului, şi uită care e drumul spre dormitor.
Femeile sunt de regula mai reticente la a urmari acest gen de filme, iar partenerii se lovesc deseori de refuzul acestora de a viziona astfel de productii. Cine greseste? Barbatul, ca propune sau femeia, care se sperie/rusineaza de aceasta propunere?
Prin informaţie, educaţie, religie, cultură, multă vreme femeile au fost, ca să spunem aşa, „protejate” faţă de astfel de potenţiale „ispite”. Dimpotrivă, în ultimele decenii se constată – dinspre o anumită zonă din media – o tendinţă de „reeducare” rapidă, în sens opus, a femeii. Mi se pare că nu se face altceva decât a se trece dintr-o extremă în alta. Sau se încearcă înlocuirea unei mitologii cu o altă mitologie. De pildă, „soţia cuminte” trebuie să devină (eventual) „partenera” cu o multitudine de opţiuni. Printre care s-ar putea număra şi (apropo de subiectele unor filme XXX) swing-ul, bisexualitatea, homosexualitatea. O femeie care se manifestă cu reticenţă faţă de filmele XXX ar putea fi ispitită, cu inteligenţă şi delicateţe, să nu mai fie atât de reticentă şi, eventual, măcar să încerce, pentru a decide ulterior, în cunoştinţă de cauză. Dar nimeni nu poate fi silit să-i placă ceva ce nu-i este pe plac. Sau să se prefacă. În compensaţie, faţă de femeile care s-ar speria/ ruşina de un film XXX, sunt suficienţi bărbaţi care să se sperie/ să se ruşineze de altele… Ba chiar se întâmplă ca unii să fie inhibaţi, descurajaţi, frustraţi de aspecte furnizate de filmele pentru adulţi. Iar dacă unii dintre ei ţin cu ardoare să-şi aducă partenerele în sfera ficţiunilor propuse de filmele pentru adulţi, s-ar putea ca apoi tocmai astfel să-şi regizeze propriile eşecuri. Întotdeauna e bine să ţii seama: Ai grijă ce-ţi doreşti!
Se stie ca femeile recunosc cu greu sau deloc ca ar urmari astfel de filme. Din ce cauza credeti ca ne ferim sa admitem acest aspect?
Ca şi bărbaţii, femeile recunosc ce este de recunoscut în măsura în care sunt întrebate. Şi cercetate. Iar de pe la mijlocul secolului trecut, întrebate şi cercetate fiind cu mai multă atenţie, insistenţă şi rigoare, femeile au început să recunoască. Ce este de recunoscut! În ce priveşte imaginile ca stimul vizual (conotat erotic, sexual), multă vreme mediile ştiinţifice au considerat că femeile sunt mai puţin receptive la acestea decât bărbaţii. Studii mai recente ar indica însă că n-ar fi adevărat. Dar acesta nu este un argument care să le determine a recunoaşte… Orice persoană care şi-a construit o imagine de sine şi o promovează în societate (în familie, în grup etc.) ca imagine publică se străduieşte să o impună ca o sumă de atribute de valoare. Iar în intimitate se întâmplă la fel. O femeie care nu admite public (sau în intimitate) că urmăreşte „astfel de filme” (vedeţi? până şi dvs v-aţi sfiit să le numiţi de această dată! – q.e.d.), înseamnă că este de părere că această informaţie nu-i conferă valoare; dimpotrivă, o devalorizează. Dacă se va ajunge însă, la un moment dat, ca majoritatea femeilor să declare că nu le scapă niciun „astfel de film”, aşa cum azi s-ar putea întâmpla în cazul telenovelelor (adesea cu substrat erotic bazat pe sugestie, nu pe expunere!) sau al emisiunilor de modă (care propun mai întâi învăluirea femeii, ca mijloc de reprezentare şi de seducţie, iar apoi dezvăluirea), am decide că avem de-a face cu un aspect banal al cotidianului şi nici nu ne-am mai pierde vremea să-l disecăm.
———————-
* În urmă cu aproximativ jumătate de an, una dintre revistele specializate cu public-ţintă majoritar feminin care apar şi în România, a solicitat psih. Gabriela Clement un interviu pe tema de mai sus. Ulterior, prin e-mail, au sosit întrebările, iar peste 2 zile au fost trimise în redacţia din Bucureşti a revistei, pe aceeaşi cale, răspunsurile de mai sus. Cu precizarea strictă că autoarea nu le doreşte rezumate, rescrise sau repovestite. Ulterior, redactorul (o doamnă) care se ocupa de subiect i-a telefonat, mărturisindu-i finalmente (cu o uşoară dezamăgire) că nu bănuia că tocmai acestea vor fi răspunsurile, dar că, totuşi, va reţine „ceva” din ele. Pe urmă, a trimis varianta propusă spre publicare a articolului (deja nu mai era vorba de interviu!), un amplu text-pledoarie pentru consumul de producţii pentru adulţi, text în care se regăsea şi o opinie (neutră), de fix 3 rânduri, a psiholoagei G.C. În cele din urmă, nici respectivul text n-a mai fost publicat.
