Ovidiu MORAR:
„Dacă nu vrei să te apuce durerea de cap, e bine ca pe flecar să-l alungi din preajma ta şi s-o iei la picior…” (La Bruyère)
Colocviile universitare de astăzi şi nu numai ele îmi probează existenţa unei specii umane aparte pe care aş numi-o limbricus
Ovidiu Morar
loquax. Împinşi de un straniu demon al limbuţiei, indivizii din această categorie îşi exprimă insaţiabila voinţă de putere prin discursuri scânteietoare şi perfect gratuite care, aidoma baloanelor de săpun minunat colorate, se dezvoltă din nimic şi, după ce plutesc o clipă în aer spre a fi admirate de alţii eiusdem farinae („O, ce inteligenţă! Ce minte sclipitoare! Cât de frumos vorbeşte!” etc.), se topesc înapoi în neantul din care au purces. Căci, definitiv refuzaţi de idee, aceşti fabricanţi de fraze goale se nutresc întotdeauna din ideile altora – de obicei magiştri la modă –, pe care le preiau nedigerate şi le îmbracă ad-hoc în alte vestminte, uneori mult mai strălucitoare, la fel cum larvele parazite, după ce s-au hrănit o vreme din trupul gazdei, se transformă miraculos în fluturi multicolori pe care copiii şi nebunii îi admiră cu gura căscată. „Vai, dragă, l-a citit şi pe Foucault, ba chiar şi pe Derrida! Cu câtă uşurinţă mânuieşte ideile! E un adevărat filosof care va să zică.”
Speţa în chestiune nu pare a fi totuşi nouă, dacă ne gândim la sofiştii din Antichitate. Însă, spre deosebire de aceştia, care se hrăneau la propriu din discursurile lor, noii limbrici logoreici produc discursuri din pură vanitate, vânând o glorie efemeră. „Uită-te la mine ce deştept sunt!”, par ei a le striga mai proştilor întotdeauna numeroşi şi gata să leşine de admiraţie în faţa unui meşter în vorbe, căci, după cum bine zicea Boileau: „Tot prostu-şi află altul mai prost care-l admiră”. Un student îmi declara, de pildă, deunăzi: „Îmi place X pentru dezinvoltura cu care vorbeşte. Aş vrea să fiu ca el.” „Nimic mai simplu, i-am răspuns. Nu-ţi trebuie decât un dram de curaj.” „Curaj? s-a mirat el. Pentru ce curaj?” „Ca să poţi debita orice prostie cu aerul de a fi enunţat cel mai profund adevăr din lume.”
Fie că sunt poetaştri cu brevet ori criticaştri cu tichie de mărgăritar, „preacinstiţi” din speţa zoon politikon ori „preafericiţi” sacerdoţi la un altar oarecare, limbricii logoreici sunt cei ce fac uz de cuvânt doar pentru a se preamări pe sine (eventual pentru a trage un ce profit), cultivând o aparenţă înşelătoare. Neavând propriu-zis o esenţă (adică o identitate), aceşti „oratori, retori şi limbuţi” se definesc exclusiv prin raportare la ceilalţi, cărora le vânează admiraţia printr-o logoree artificioasă şi perfect futilă. Căci dacă ai răbdarea să le urmăreşti până la capăt discursul, vei vedea cum cuvintele şi frazele se nasc întâmplător unele din altele ca valurile infinite în bătaia vântului, disipându-se într-o puzderie de direcţii şi anulându-se reciproc, astfel încât la finele unui asemenea spectacol verbal de „focuri de artificii” şi de „muzică a apei” rămâi cu întrebarea unde e, totuşi, sensul.
Fireşte, răspunsul limbricului logoreic nu poate fi decât că sensul e pretutindeni şi nicăieri şi că discursul e totul. Aidoma labirintului lui Dedal, logosul lui aparent enigmatic îl ademeneşte pe receptorul credul pe trasee falacioase dincolo de care pândeşte minotaurul, gaura neagră a sensului, care-l va înghiţi inexorabil pe cel ce se lasă vrăjit. Căci cuvintele limbricului logoreic sunt în fond false adevăruri, monede calpe valabile peste tot şi niciunde, bune doar pentru a suci biete minţi necoapte.
Se spune că Dumnezeu a creat lumea prin forţa cuvântului, iar apoi l-a înzestrat pe om cu cuvânt pentru a o stăpâni (logos = raţiune). Ca atare, păcatul de neiertat al omului nu poate fi nicidecum dorinţa de cunoaştere, ci manipularea cuvântului ad libitum, degradarea logosului în pură verbozitate, semn funest al alienării şi aneantizării fiinţei. Limbricus loquax e omul perfect alienat, întrucât e inconştient de propria alienare.
Bine ai venit, Domnule Profesor!